Viitorul nu mai este ce era odata. Cu zece ani in urma, futurologii, prognosticatorii profesionisti, isi imaginau cum ar arata prima decada a secolului XXI si, mai ales, cum vor schimba timpurile moderne viata oamenilor din toata lumea. Printre preocuparile acestora, se numarau si intrebarile legate de ceea ce vom manca, ce ne va place sa bem sau de modurile in care ne vom petrece timpul liber. Inapoi in viitor…
Vom avea roboti in case care sa ne usureze viata? Ne vom imbraca cu materiale inteligente, computerizate? Vom crea, in cele din urma, clone umane? Pentru a nu se lovi de implacabila opinie publica, futurologii avertizeaza: ceea ce portretizeaza ei nu este absolut necesar sa fie adevarul gol-golut. Insasi natura acestei meserii implica si permite divagatii, presupuneri, prevestiri, pareri subiective si discursuri impregnate cu multe “daca”. “Viitorul nu este o destinatia clara, asa cum este orasul St. Louis, pentru ca se schimba in fiecare zi”, avertizeaza editorul revistei “The Futurist”, Patrick Tucker. Cu toate acestea, ei s-au aventurat sa faca cinci previziuni pentru prima decada a secolului XXI, chiar inainte de schimbarea mileniului, in anul 2001. Cata dreptate au avut futurologii? Va invitam sa descoperiti.
5 previziuni care s-au adeverit
Internet pentru toata lumea si in toata lumea
In 2009, internetul se afla peste tot. Chiar in momentul in care cititi aceste randuri, va bucurati de facilitatile acestuia. Cu 10 ani in urma, cand laptopurile erau inca o noutate, iar telefoanele celulare erau de domeniul SF-ului, industria IT deja facea primii pasi in directia computerelor mobile, care au dus in final la inovatiile de astazi, de genul iPhone-ului sau mini-laptopurilor ultraportabile, gata oricand pentru a fi folosite si din ce in ce mai ieftine.
“Cuvantul computer mobil va avea o alta semnificatie pana in 2009. Pana atunci, vom avea computere care vot fi purtate cu usurinta, oferindu-ne posibilitatea de a avea oricand acces la informatie si la Internet, oricand si oriunde”, declara in urma cu doar 8 ani, Tim Bajarin, presedintele unei firme specializate pe IT.
Conexiunea la Internet a depasit demult necesitatea cablarii. In prezent, este suficient sa apesi un buton pentru a fi in conexiune wireless cu intreaga lume. Este acesta un progres? Asta depinde de cum se simte partenerul de cina, dupa ce ti-ai verificat mailul a treia oara pe telefonul mobil.
Stocarea informatiilor
In 1999, inventarorul si futurologul Raymond Kurzweil prezicea in una dintre lucrarile sale aparitia unei retele care sa stocheze informatia digitala, aceasta devenind astfel accesibila de oriunde.“Exista servicii specializate care pot pastra informatia digitala, insa majoritatea oamenilor vor prefera sa isi tina informatiile personale sub propriul control”, anunta in urma cu 10 ani Kurzweil. Obiectele digitale, cum ar fi cartile, albumele de muzica, filmele si programe de software vor fi mult mai usor de transmis prin intermediul retelelor computerizate si mult mai accesibile, de vreme ce nu au greutate materiala.”
Cat se poate de adevarat, ar spune oamenii din 2009, de vreme ce oricine poate apela la Internet pentru a-si stoca fotografii, albume de muzica, carti elcetronice sau filme. Mai mult decat atat, acest cumul de informatii poate fi facut public, descarcat sau incarcat dupa bunul plac al utilizatorilor. Este suficient sa intri pe YouTube pentru a vedea cea mai variata gama de documente video, de la desene animate, muzica, filme sau imagini de razboi. Pe masura ce din ce in ce mai multi utilizatori au inceput sa posteze continut digital online, dezvoltatorii web au creat masuri de securitate pentru a garanta celor care posteaza controlul asupra documentelor care le apartin.
Virtual vs Real
In prezent exista Second Life ssau Facebook care transfera practic latura sociala a vietii noastre in mediul virtual. In urma cu 10 ani, futurologii au prezis faptul ca, in scurt timp, nu numai viata noastra va fi pusa pe tapet, ci si casele in care locuim.
“Casele vor fi complet cablate, iar omenirea va intra in era internetizarii a tot ceea ce este material posibil”, declara in anul 2000, Lance Travis, director de Cercetare si Dezvoltare a Tehnologiilor in cadrul firmei AMR Research. Acesta isi imagina frigidere si masini de spalat conectate la Internet, carora li se vor opera periodic imbunatatirile de software, transmise de la o unitate centrala. Chiar daca era frigiderelor inteligente nu a sosit, cel putin nu cele intr-atat de destepte pe cat a fost prognosticat, suntem aproape de a atinge aceasta noua culme a tehnologiei.
Casele moderne beneficiaza insa de o serie de gadgeturi si aparate electrocasnice, cu functii de neinchipuit cu o decada in urma. De la un singur panou din bucatarie poti controla muzica din toata casa, poti schimba temperatura sau ai posibilitatea chiar de a stinge luminile dintr-o camera in care nu te afli. Toate aceste facilitati se afla la doar un buton distanta, asta, desigur, in cazul in care esti dispus sa platesti mii de euro pentru a avea o casa complet electronizata.
Chat-ul video
Tot Raymond Kurzweil a fost cel care a prezis ca in viitorul apropiat oamenii vor comunica intre ei prin intermediul camerelor video, calatorind prin spatiul virtual pentru a intalni oameni din toata lumea, fara a mai fi necesara vreo viza pe pasaport. “Partenerii virtuali sunt populari pentru ca reprezinta tot atatea ocazii de divertisment sexual, fara a te implica insa cu adevarat”, nota acesta.
Oricine isi traieste a doua viata in Second Life stie ca celebrul futurolog nu s-a inselat scriind aceste randuri. In acest spatiu, oamenii sunt liberi sa faca ce doresc, sa isi aleaga partenerii dupa bunul plac, fara a fi constransi de norme sociale. Cu masura insa, pentru ca in anul 2008 politia japoneza a facut prima arestare a unui utilizator care si-a ucis partenerul de viata virtual, care, intamplator, era acelasi si in viata reala. Dezavantajul este ca desi in Second Life personajele isi petrec serile in restaurante si practica amorul liber, nu pot simti nici una dintre aceste senzatii. Dincolo de acest neajuns, mai este unul: rata divorturilor in cazul celor care isi creaza un personaj virtual a crescut alarmant in ultimii ani.
Clonele umane
La inceputul noului secol, scriitorul Arthur C. Clarke a prezis aparitia primelor clone umane, care vor fi aduse la cunostinta publicului in jurul anului 2004. Cand clonarea cu succes a unui mamifer, ramas in istorie sub denumirea de oaia Dolly, a fost anuntata in 1997, oamenii au sperat ca acesta procedura ar putea sa le aduca inapoi animalele de companie, persoanele indragite sau membri ai familiei decedati, a caror pierdere a lasat un gol greu de umplut. In prezent, dezbaterile asupra clonarii umane sunt in toi. Chiar si clonarea mamutilor sau a altor specii disparute in epoci trecute a reusit sa imparta lumea in doua tabere.
Cu toate acestea, obtinerea primilor embrioni umani produsi prin intermediul clonarii, facuta publica in luna mai a anului 2008, a avut o primire rece din partea opiniei publice. Embrionii umani au fost obtinuti prin clonare, insa scopul declarat al oamenilor de stiinta nu este acela de a obtine indivizi identici, ci de a preleva celule susa embrionare, denumite celule ES, care variaza in diverse tipuri celulare. De celulele ES se leaga multe dintre sperantele cercetatorilor in ceea ce priveste viitoarele terapii medicale. Cu toate ca implicatiile acestei descoperiri sunt deosebit de importante, anuntul succesului experimentului nu a inregistrat foarte mare interes.
Scriitorul rus de literatura science-fiction, Vladimir Streletsky, a elaborat o lista a viitoarelor “achizitii” ale omenirii, folosindu-se de predictiile futurologilor, de profetii, dar si de proiectele viitoare ale oamenilor de stiinta. Chiar daca nivelul atins de stiinta va revolutiona viata pe Pamant, viitorul lui Streletsky arata putin cam infricosator.
E drept ca nu te omoara, dar - spun gurile rele -, victimele lor isi doresc s-o fi facut. Sunt noile arme “non-letale”, utilizate copios in cadrul operatiunilor “de pace” din Irak si a recentelor campanii impotriva piratilor somalezi.
Totul a pornit de la Bruce Springsteen, da ati citit bine, de la “The Boss”. In 1990, pe timpul invaziei din Panama care a marcat “in forta” renasterea politica a americanilor, acestia au fost pusi in fata unei probleme la care nu se asteptau: dictatorul Noriega se refugiase in legatia pontificala si trebuia gasita o modalitate pentru a-l “evacua”. Nu se stie exact cui i-a venit ideea mareata, dar cert este ca in fata resedintei diplomatice a fost amplasat un sistem stereo enorm, care a “bombardat” cladirea cu muzica rock (cea a lui Bruce Springsteen, evident) pana la capitularea dictatorului.
Legenda spune ca tocmai in ocazia respectiva un ofiter ar fi intuit potentialul undelor sonore: atunci cand iti “bubuie” urechile e greu sa mai tragi in stanga si-n dreapta cu Kalashnikovul, nemaivorbind de faptul ca rapid iti pierzi si echilibrul. Una peste alta, din aceasta ecuatie se pare ca s-ar fi nascut unele dintre cele mai “iscusite” gaselnite ale noii generatii de non-lethal weapons, armele non-letale devenite protagonistele asa-numitelor operatiuni de pace si ale campaniei impotriva piratilor somalezi. Doar ca in acest sector eufemismele curg garla, si poate de aceea unii prefera sa le numeasca (mai prudent) doar arme cu mortalitate scazuta. Pentru ca riscul ca ele sa ucida totusi exista.
Realitatea este ca desi studii cu privire la acest gen de arme se fac de decenii, cercetarile in materie s-au inmultit semnificativ dupa 2003, cand esecul expeditiei ONU in Somalia a readus chestiunea in actualitate: militiile somaleze erau intotdeauna precedate de multimi de civili, femei, copii, batrani, si cum sa le blochezi fara sa deschizi focul? Acelasi scenariu a fost repropus ulterior in Kosovo si in Irak, unde la fiecare post de blocaj americanii riscau sa traga in vreun sofer distrat sau miop, omorand zeci de oameni nevinovati.
Pentru a se pune la adapost, Pentagonul a alocat acestui domeniu de cercetare fonduri considerabile, pana la 200 milioane de dolari in fiecare an, si multe industrii au sesizat potentialul noii afaceri. S-a inceput de la gaz, incercandu-se potentarea traditionalelor substante lacrimogene, iar acesta ramane de altfel si scenariul cel mai nelinistitor, intrucat se afla la frontiera cu armele chimice, interzise de acodurile internationale.
In prezent, aparatele acustice inregistreaza un succes foarte mare. Un prim sistem a fost deja distribuit trupelor SUA, in Irak si pe navele care lupta impotriva piratilor: “Urla” pana la o distanta de 300 metri impulsuri sonore care in esenta paralizeaza adversarul, actionand si asupra simtului de orientare. “Boxele” montate pe jeep-uri, pe elicoptere sau pe partile laterale ale navelor comerciale aflate in larg, bunaoara in Cornul Africii, sunt uzor de utilizat si si-au demonstrat eficacitatea. Acum se incearca proiectarea unor sisteme mai puternice, care sa creasca raza de actiune la 2-3.000 m, astfel incat sa poata fi neutralizati chiar si agresorii dotati cu mitraliere si rachete.
Efecte similare sunt obtinute si cu noua serie de flash bang-uri. Acestea sunt grenade care provoaca un sunet asurzitor si o lumina extrem de puternica, orbitoare; ca bonus, deplasarea maselor de aer e stiut ca dezechilibreaza. Si daca, in trecut, paralizia dura doar cateva secunde, acum este vorba de minute si au fost introduse lansatoare multiple pentru anihilarea “multimilor ostile”.
Asupra ochilor actioneaza in schimb diferite tipuri de lasere. Modelul intrat deja in serviciu este eficient la circa o suta de metri si garanteaza orbirea pe o durata de cateva minute. In Irak a fost experimentat impotriva soferilor de masini suspecte care nu incetineau inaintea posturilor de control. Unele natiuni au folosit lasere interzise de acordurile internationale, cele care provoaca o orbire permanenta (in mod sigur Irak-ul si Iran-ul pe parcursul indelungatului lor razboi, probabil si flota engleza din insulele Falklands impotriva pilotilor argentinieni).
Cat despre lasere, ele vor capata curand o alta functie: sa traga fascicule de caldura care provoaca o senzatie dureroasa la nivelul pielii, fara arsuri si fara rani. Prototipurile se afla in faza avansata de cercetare: utilizeaza lasere infrarosii pentru a obtine acest efect de exceptie. Dar acelasi obiectiv este atins si de tunurile cu microunde, cele care arunca valuri de arsita insuportabila asupra unor grupuri mari de persoane, iar Pentagonul si le-ar dori desfasurate in teren deja de anul viitor.
Secretele “electrizante” ale Pentagonului
Arma biochimica este in clipa de fata cel mai secret dintre programe, care a atras atentia colosilor farmaceutici: obiectivul lui este paralizarea inamicului fara a-i permite sa sesizeze amenintarea (din acelasi gen de studii in trecut a fost sintetizat Lsd-ul). Principalii agenti evaluati de specialistii de la Pentagon sunt cel numit alfa2 si compusii de metedomidina.
O noua arma futurista dezvoltata de inginerii militari din SUA este si cea denumita Personal Halting and Stimulation Response Rifle (PHASR). De unde isi trage inspiratia aceasta denumire (stangace)? Pai de unde din alta parte decat din Star Trek! Potrivit creatorilor sai, utilizata corect, “e exclus” sa-ti provoace moartea sau vreo vatamare de durata. Laserul este menit doar a-i orbi temporar pe raufacatori, astfel incat sa poata fi arestati. Si totusi, cei care s-au trezit vreodata noaptea si s-au dus la baie pe intuneric - unde au aprins lumina (a cam durut, nu-i asa?) -, sa-si imagineze ca respectiva a fost conceputa pentru a lansa o unda de cateva sute de ori mai puternica decat becul de la baie, mult mai eficienta la a-i praji victimei globul ocular.
Nu multe alte natiuni dezvolta aceasta tehnologie. Oare motivul sa fie acela ca militarii americani sunt mai isteti decat toti ceilalti, sau faptul ca un protocol interzice in plan international din 1995 incoace utilizarea laserelor orbitoare?
Unora insa le place sa se joace cu curentul electric. Pe navele comerciale care se tem de abordaje se amplaseaza deja ecrane menite a le provoca o zguduitura serioasa piratilor urcati pe peretii laterali ai acestora. Si in timp ce pistoalele Taser cu ale lor “crosete” electrificate care paralizeaza raufacatorii, unicul dintre aceste sisteme utilizat si de fortele politienesti, fac din ce in ce mai des obiectul polemicilor in tarile occidentale, noi inventii sunt studiate.
Precum Laser Induced Plasma Channel sau Portal Denial System, acel soi de bariera electrica care apare in filmele SF de zeci de ani. In lumea reala, sistemul va putea fi instalat pe un coridor pentru a permite doar persoanelor autorizate sa treaca. Ceilalti, daca o vor face, va fi pe raspunderea proprie, si garantat vor avea parte de o experienta “electrizanta”. The Plasma Channel le va livra o descarcare electrica non-letala, ceea ce inseamna bineinteles ca nu-i va ucide, ci doar ii va face sa se tavaleasca pe jos urland de durere. De altminteri, daca se intampla se vezi bariera pe un coridor si nu te tii departe de ea inseamna ca ti-ai facut-o cu mana ta si cu siguranta meriti sa simti ce inseamna o putere de 10,000 volti.
Te-ai impiedicat vreodata izbindu-te de un perete? Te-a durut? Dar de un gard electric? Ia sa vezi cum este sa te impiedici de o bariera electrica, sa ramai cu corpul intepenit intre “elementi”, sa te zvarcolesti pe jos din cauza curentului de inalta tensiune si sa urli de durere la operatorul sistemului, care sa nu te auda pentru ca urmareste un meci de fotbal.
Daca imaginatia ta nu este destul de bogata, fii fara grija. Sistemul este dezvoltat atat pentru uz militar, cat si civil, prin urmare vei avea destule sanse sa afli.
Ce nu te omoara… te pune pe fuga!
The Active Denial System (ADS) este un soi de “tigaie” gigantica instalata intr-un container, care “trage” cu radiatii electromagnetice in tinta (mari grupuri de persoane) provocandu-i fiecaruia in parte cate o halucinanta senzatie de arsura (radiatia poate trece prin haine, desi dupa cate se pare nu si prin metal). Specialistii militari spun ca raza provoaca doar “impresia” de arsura (ca nu exista posibilitatea de a-ti lua foc parul, de exemplu), penetrand superficial epiderma, doar cat sa-i faca omului terminatiile nervoase sa “creada” ca a luat foc. De asemenea, mai spun si ca arma este cat se poate de sigura intrucat “tinta” isi ia picioarele la spinare atat de rapid incat expunerea n-are cum sa fie prea indelungata.
Pe langa asta, ingrijorarea ca nefericitilor le-ar putea arde ochii este inlaturata complet - cred tot militarii - de faptul ca oamenii isi feresc din instinct privirea cand le “explodeaza”ceva in fata.
Dar daca, dintr-un motiv sau altul, tu, civil fiind, nu poti sa fugi? Poate pentru ca, sa zicem, esti ranit, probabilitate destul de mare atunci cand te afli intr-o zona de razboi. Ei bine, in acest caz nu vei avea alta alternativa decat sa zaci acolo o perioada de timp nedeterminata, experimentand senzatia suprarealista de a fi fost inchis in cuptorul cu microunde. Experimentele au convins insa fortele armate americane sa comande primele exemplare operative: este totusi unicul instrument capabil sa puna pe fuga o multime imensa de persoane.
Cei cu simtul umorului mai cred si ca, daca testele de siguranta au fost conduse de armata (cum s-a intamplat), procedura cel mai probabil s-a derulat dupa cum urmeaza:
- Armata: este aceasta arma sigura?
- Armata: da.
- Armata: Grozav!
Si in ultima instanta, problemele au tendinta de a aparea in tot soiul de situatii neprevazute, cum ar fi cand politistii descopera ca un pistol taser plus un spray cu piper egal foc. Si cu siguranta armata va avea ceva explicatii de dat cand undele unui ADS se vor incrucisa cu cele ale unui PHASR, trimitind oameni nevinovati intr-o alta dimensiune.
Cand vine vorba despre Taser, “problema” este ca trebuie sa te afli foarte aproape de tinta pentru ca un asemenea pistol sa-si dovedeasca utilitatea, cam la 20 de picioare. Ca atare, cateva companii s-au luat la intrecere pentru a rezolva si aceasta deficienta, dezvoltand gloante care pot sa te loveasca cu o forta capabila sa-ti zdrobeasca coastele de la distanta, si apoi sa-ti mai dea si un “bobarnac” electric; doar asa, just in case. Doar nu poti fi niciodata destul de precaut, nu-i asa?
In frunte se afla compania Taser International, cea pe care s-ar putea s-o cunoasteti din filmuletele de pe YouTube, precum cel intitulat sugestiv “Don't Tase Me Bro”. Specialistii de aici au dezvoltat Taser XREP, un proiectil wireless care se lipeste de tine si-ti tranteste si un soc electric de 20 de secunde in timp ce te zvarcolesti.
Taserele ("Thomas A. Swift Electric Rifle”) au fost botezate dupa tanarul inventator cu acelasi nume, eroul a cinci povestiri SF pentru copii, un subiect la care vei putea sa reflectezi in timp ce vei sta incarligat in pozitia fetusului, cu muschii sfasiati de convulsii involuntare si terminatiile nervoase urland de durere. Asta presupunand ca vei mai putea gandi dupa ce ai fost lovit de un glonte electric.
In cele din urma, solutia cea mai eficienta este, ca intotdeauna, si cea mai simpla: utilizarea unor gloante de guma in locul celor adevarate. Exista de ani buni, dar incidente apar frecvent: cele trase de la distanta foarte mica la nivelul fetei devin mortale, in timp ce cele trase de la una prea mare sunt inutile. Solutia in acest caz a fost gasita de compania Beretta din Brescia, Italia, in cadrul unui program finantat de Ministerul Apararii care i-a lasat muti de admiratie chiar si pe marines. Un micut telemetru calculeaza distanta de tinta si dozeaza forta loviturii, astfel incat sa fie evitate excesele.
"Energia cinetica este adaptata astfel incat sa ramana neschimbata la orice distanta”, a explicat Michele Micheletti, responsabil al proiectului numit Ltl X7000: "Noi am evaluat alte optiuni, dar nu doream sa ne asumam riscul de a trage la intamplare. Punctul de plecare a fost experienta somaleza de la Check Point Pasta, cand o multime de persoane fara aparare era impinsa inainte de cateva elemente ostile”. Noua carabina Beretta a fost testata pe manechine in cadrul unor crash test asemanatoare celor automobilistice, iar utilizarea ei este prevazuta doar pentru misiunile militare.
De altfel, niciuna dintre aceste noi versiuni de arme non-letale nu-si propune sa omoare oameni, in masura in care sunt utilizate “cu responsabilitate”. Si bineinteles, nu exista niciun motiv sa suspectam ca soldatilor aflati intr-o zona de razboi sau politistilor in timpul unei revolte de strada le-ar putea trece prin cap altceva.
Foarte putini dintre noi au avut privilegiul sa vada vreodata un rechin viu. Marea majoritate i-am observat pe ferocii pradatori la televizor, in conditii de deplina siguranta, in sutele de filme documentare in care cercetatorii curajosi incearca sa descifreze misterele acestor vietati fascinante. Totusi, niciunul dintre expertii care si-au inchinat viata studierii pradatorilor marini, studiindu-i de aproape, nu ar fi fost capabil sa-si pastreze sangele rece in fata unui monstru care depasea 20 de metri in lungime. Charcharodon megalodon a fost intruparea fiarei primordiale, depasind in proportii si manifestare orice alt Leviathan al apelor. Sa-l cunoastem mai bine!
Primele marturii despre existenta unui rechin ale carui dimensiuni depaseau chiar si imaginatia celui mai inflacarat paleontolog, vin din epoca Renasterii. Oamenii de stiinta ai vremii observasera deja dintii fosilizati ai Megalodonului. Doar ca, pe atunci, invatatii credeau ca acestia sunt limbile pietrificate ale dragonilor si balaurilor care imprastiau groaza intr-o Europa inca cufundata in timpurile intunecate, care nu era convinsa pe deplin ca Pamantul este rotund sau ca femeile au suflet!
Confuzia referitoare la dintii mega-rechinului a durat pana in anul 1667, data la care naturalistul danez Nicolaus Steno i-a repus pe piedestalul binemeritat, decretand in lucrarile sale ca Stiinta s-a intalnit cu cei mai mari dinti fosili ai vreunui rechin. De abia in anul 1835, naturalistul elvetian Luius Agassiz a inlaturat complet valul de ignoranta care acoperea originea stapanului absolut al marilor. Atunci, rechinul stravechi si-a primit denumirea stiintifica de Charcharodon megalodon (Megalodon, insemnand literalmente, « Dinte Mare » in greaca veche). Putine fosile au ramas de pe urma sa – cea mai veche avand 18 milioane de ani –, dar cele descoperite spun o poveste infricosatoare despre un pradator cu adevarat imens, cat o balena mare, care cutreiera nestingherit apele calde ale Oceanului Planetar. Megalodon, ca orice alta specie de rechin, avea un schelet alcatuit din cartilaje, nu din oase. Cum cartilajele se descompun aproape la fel de usor precum tesuturile moi, organele interne, muschii si pielea, nu este de mirare ca singurele fosile care au rezistat trecerii ireversibile a timpului si consumatorilor de cadavre, au fost doar cativa dinti. Cumplitele instrumente ale mortii erau extrem de asemanatori ca forma, functie si design cu dintii marelui rechin alb. Cu o singura - mare - exceptie, daca dintii celei mai marei femele de rechin alb, masoara maximum 5-6 cm, dintii fosili ai Megalodonului aveau o lungime de 16-20 cm.
Estimarea adevaratei dimensiuni a celui mai mare rechin care a trait vreodata a iscat o serie de controverse in randul paleontologilor care si-au dedicat cariera descifrarii misterelor din spatele stapanului marilor. Bazandu-se pe reconstructia falcilor Megalodonului si calculand de aici o talie direct proportionala cu dintii sai enormi, profesorul Bashford Dean a avansat, inca din anul 1909, teoria conform careia gigantul marilor atingea in medie o lungime de 25 metri. Asta in conditiile in care un rechin alb de talie mare depaseste arareori 6 metri. In anul 1973, paleo-ihtiologul John E. Randall a considerat ca daca masoara inaltimea emailului de pe cel mai mare dinte de pe maxilarul superior, poate estima lungimea colosului la doar 13 metri. Cum cel mai mare dinte detinut de profesorul Randall masura 15 cm, metoda sa a fost intens combatuta. Michael D. Gottfried, Leonard J.V. Compagnos si S. Curtis Bowman, trei mari experti in studiul rechinilor, au atacat indelung ipoteza anterioara. Daca presupunerile entuziate anterioare il creditau pe Megalodon cu o lungime incredibila de 30 metri pentru un exemplar adult, noile metode moderne de cercetare, demonstreaza ca Megalodonul masura "numai" 18-20 metri lungime si atingea uluitoarea greutate de 70 de tone!
Surprizele cercetatorilor nu s-au oprit aici. Atat analiza comparativ ADN, cat si asemanarea uluitoare a formei si mecanismului dintilor, demonstreaza ca Meagalodonul nu era decat fratele urias al actualului mare rechin alb, cei doi facand parte din aceeasi familie, Lamnidae. Putem, deci, sa ni-l imaginam pe Megalodon ca fiind copia gigantica a rechinului alb. Asadar, marile stravechi erau brazdate de un rechin de 5-6 ori mai mare decat rechinul alb de astazi. Parca pentru a creste suspansul, doi cercetatori niponi avanseaza o teorie seducatoare si foarte probabila, in acelasi timp. Conform lui Tadashi Uyeno si Hiroshi Sekine, uriasul Megalodon nu a disparut deloc, ci doar s-a micsorat! Actualul rechin alb nefiind decat Megalodonul de odinioara care, fortat sa se adapteze conditiilor de trai in conformitate cu shimbarile geoclimatice prin care a trecut Terra in ultimele 15 milioane de ani, a adoptat o micsorare treptata a dimensiunilor. Teoria nu este atat de exaltata pe cat pare la o prima vedere, istoria naturala cunoscand multe alte astfel de cazuri.
Rechinul alb urmasul megalodonului sau chiar fostul rege, adaptat vremurilor moderne
In mod oficial, se considera insa ca Megalodonul a aparut undeva acum 18-20 milioane ani, pentru a se stinge candva in epoca Pleistocenului, acum circa 1,5 milioane ani – moment la care toti paleontologii cred ca a disparut cel mai mare peste carnivor care a trait vreodata. Totusi, o descoperire de ultima ora clatina din temelii aceasta presupunere. Un dinte de Megalodon, descoperit in primavara anului curent, a fost analizat in laborator si datele arata ca are o vechime de "doar" 10-15 mii de ani…
Pe baza descoperirilor fosilifere, escavate in bentosul din apele care scalda Europa, cele doua Americi, Auastralia si Noua Zeeland, Japonia, Africa sau India, cercetatorii trag concluzia ca marele rechin traia exclusiv in apele calde ale Oceanului Planetar, orice avansare in apele reci provocandu-i bestiei probleme serioase. Vorbim despre un animal cu sange rece de dimensiuni colosale, care risca sa-si piarda foarte usor energia in apele inghetate. De altfel, nici rechinul alb, mult mai mic ca talie, nu urca in apele reci din acelasi motiv. Se cunoaste, astazi, ca Oceanul Planetar din perioada Miocenului tarziu si a Pliocenului timpuriu, avea ape mai calde decat cele din prezent, situatie care a favorizat raspandirea rechinului suprem de-a lungul tropicelor si chiar mai sus, in ape care astazi sunt considerate temperate. Prin urmare, cercetatorii au tras concluzia justa ca megalodonul era un peste pelagic care prefera apele calde abundente in prazi. In plus, singurul pradator care l-ar fi putut vana chiar pe el, marele rechin, disparuse de mult. Cumplitul Predator X, o specie de pliozaur (dinozaur carnivor acvatic) care depasea 15 metri lungime si era inarmat cu o muscatura de patru ori mai puternica decat cea a unui T.rex, ar fi fost singurul monstru marin capabil sa-l rapuna pe Megalodon. Dar cum pliozaurul de cosmar a disparut cu mult timp inainte de aparitia Megalodonului, regele rechin putea domni linistit peste apele Terrei.
Aparitia sa pe scena vietii a coincis cu aceea a primelor balene, care incepeau sa cucereasca marile. Astfel se explica motivul pentru care Megalodonul a crescut atat de mare. De fapt, la talia sa uriasa, Megalodonul nu putea vana decat prazi foarte mari si relativ lente, cum sunt balenele. Exista in acest sens foarte putine dovezi referitoare la posibilitatea ca regele rechinilor sa fi incercat sa se hraneasca cu pesti. Talia sa era un impediment major in incercarile de a sparge si urmari un banc de pesti, probabil mult prea iuti si agili incat sa nimereasca in gura imensa a Megalodonului. Gura care era intr-atat de mare incat putea inghiti un rechin alb intreg…
Abunda, in schimb, dovezile fosile care-l incrimineaza pe Megalonod in rolul unui perfect ucigas de balene. Multe fosile de balene primitive care poarta urme de muscaturi au fost descoperite in depozite fosilifere alaturi de dintii tiranului acvatic. Megalodonul prefera sa vaneze casaloti, balene din genurile Cetotherium si Odobentocerus, sirenieni gigantici, delfini, foci primitive si testoase marine. Pe cat era de mare si infricosator, Megalodonul era un rechin cumva las. Evita lupta directa, atacand in ambuscade si lovindu-si prazile venind de dedesubt, astfel incat sa fie plasat in unghiul mort al balenelor. Taind apa pe neobservate, Megalogonul nu se infigea direct in trupul balenei cautand sa smulga o cantitate cat mai mare de carne. O astfel de manevra s-ar fi putut dovedi periculoasa pentru regele rechinilor, deoarece balena s-ar fi zbatut violent, manevra ce i-ar fi provocat rechinului fracturi ale maxilarelor.
In schimb, Megalodonul era adeptul tacticii “Loveste si Fugi”. Se apropia de dedesubt, fara sa se faca vazut, dupa care tasnea intr-o exploxie de forta si viteza pentru a musca din coada sau innotatoarele balenei. Mutilata grav, marea cetacee era incapabila sa fuga sau sa se apere. Hemoragia si socul care urmau atacului, duceau la moartea sa in scurt timp. Moment in care Megalodonul se aproia sa se hraneasca. Alte depozite fosilifere descoperite in Chesapeake Bay, adauga date pretioase din care deducem ca Megalodonul era mult mai agresiv in atac decat rechinii de azi, preferand sa muste si din zonele osoase, precum craniul, care sunt evitate de rechinii albi, adaptati sa sfasie tesuturile moi ale prazii. De asemenea, unele resturi fosile de balene, prezinta cusca toracica zdrobita de urmele violente ale atacului de Megalodon. O echipa de cercetatori condusa de expertul Stephen Wroe a efectuat in anul 2008 un experiment destinat calcularii exacte a fortei muscaturii unui Megalodon. Rezultatele au venit cu o serie de cifre impresionante, cercetatorii fiind de parere ca mega-rechinul avea o muscatura mai devastatoare chiar decat cea de T.rex.
Daca ar fi trait pana in timpurile noastre, aproximativ asa ar fi aratat un Megalodon pe langa un om:
Distrus de orci si glaciatiuni?
Iata ca roata necrutatoare a timpului nu l-a iertat nici pe regele rechinilor, paleontologii stabilind mai multe ipoteze in privinta motivului care a dus la extinctia Megalodonului.
Se pare ca, odata cu inchiderea istmului Panama, petrecuta cu 5 milioane de ani in urma, s-a alterat si clima planetei, schimbandu-se dramatic circulatia curentilor marini globali. Initial, a inceput o glaciatiune in Emisfera Nordica, fapt ce a dus la racirea intregii planete. Racirea apelor calde a fost o lovitura grea pentru Megalodon. Glaciatiunile urmatoare din Pliocen si Pleistocen au determinat o scadere a nivelului marilor cu peste 100 de metri. Situatia in sine a facut ca Megalodonul sa nu mai beneficieze de apele calde costiere care serveau drept loc de imperechere si crestere a puilor. Pierderea locurilor de crestere a puilor a periclitat situatia speciei, puii de Megalodon fiind nevoiti sa se aventureze in apele adanci, unde cadeau victima adultilor sau atacului primelor balene ucigase.
In plus, glaciatiunile repetate au schimbat rapid rutele de migratie a balenelor, care erau capabile sa se refugieze in apele reci, polare, unde Megalodonii riscau hipotermia si moartea. Pe de alta parte, stratul de grasime si sangele cald de mamifer al balenelor le-a permis acestora din urma sa prospere in apele reci, astfel incat Megalodonul si-a pierdut principala sursa de hrana.O alta teorie interesanta indica faptul ca Megalodonul si-a gasit sfarsitul in falcile balenelor ucigase sau orcilor.
In mod paradoxal, odata cu aparitia orcilor ca specie se inregistreaza si disparitia Megalodonilor. Unii specialisti considera ca intre cele doua evenimente exista o stransa legatura. Orcile, balene carnivore, traiesc in grupuri si dau dovada de o inteligenta incredibila pentru niste animale, inteligenta dublata de o agresivitate si o cruzime fara masura. De asemenea, orcile sunt niste parinti excelenti, distrugand orice rechin care se aventureaza in preajma grupurilor de pui. Orca este si astazi pradatorul marin suprem. Desi aparent e greu de crezut, pentru un grup de orci, uciderea unui Megalodon era o fapta mai usoara decat prinderea unei balene sau a unui rechin mai mic. Extrem de inteligente si mobile, orcile puteau inconjura Megalodonul, muscandul de innotatoare si coada, inainte ca greoiul pradator sa poata riposta. Incapabil sa se apere, regele rechin cadea prada unor ucigasi mai mici, dar mult mai inteligenti. Adaugati aici si calitatea orcilor de a nu se teme de niciun dusman, coroborata cu o inteligenta considerate de specialisti drept “diabolica” si avem scenariul in care Megalodonul a sucombat ca specie, lovit de mai multi factori negativi, dintre care spectru unuie haite flamande orci se detaseaza de la distanta.
Orca, posibilul ucigas al regelui rechinilor
Astfel s-a sfarsit, probabil, saga rechinului suprem.
Pentru ca pot, este raspunsul cercetatorilor. In cazul multor specii de paienjeni, exista obiceiul ca femelele sa isi devoreze masculii, odata ce ritualul imperecherii a luat sfarsit.
Studiile efectuate pana in prezent, au sugerat ca la baza acestui comportament se afla variatii care au avut loc de-a lungul evolutiei sau supravietuirea speciei, mergand pana la scheme ezoterice ale selectiei sexuale.
Folosind cele mai puternice materiale cunoscute de om la ora actuala, cercetatorii din cadrul Stanford University lucreza ca constructia celui mai mare magnet din lume.
Intregul magnet va fi alcatuit, de fapt, din doua corpuri, fiecare in greutate de aproximativ 7 tone, actionate de un motor capabil sa dezvolte o forta de 1 200 megajouli. Odata ce va fi activat, noul magnet va fi de doua milioane de ori mai puternic decat un magnet obisnuit de la frigider. “Noul magnet de la High Field Lab este un fantastic pas inainte din punct de vedere al capacitatii comunitatii stiintifice internationale de a explora si cerceta materialele aflate in conditii extreme”, declara Ian Fisher, cercetator la Stanford University. Elecromagnetul este alcatuit de fapt din doi cilindri fiecare avand circa 1,5 metri in diametru. Presiune generata de giganticul electromagnet in momentul in care va fi activat la maximum, va fi echivalenta cu cea dezvoltata de explozia a 200 de calupuri de dinamita. Savantii estimeaza ca fiecare din cele doua insertii alce magnetului care au costat 40 000$, vor rezista la doar 100 de activari ale electromagnetului. Imensa masinarie va fi amplasata in laboratorul special al unitatii militare din Los Alamos. “Cand vom activa masinaria la maximum vom fi obligati sa evacuam intreaga cladire, riscurile sunt prea mari” este de parere Greg Boebinger, director al High Field Lab din Florida.
Doi reprezentanti ai politiei locale din orasul Cuero, Texas, au produs un val de isterie mass-media dupa ce au facut publica o inregistrare in care se pare ca a fost filmat miticul animal-vampir din legendele central si sud-americane, El Chupacabra.
Seriful Brandon Riedel si colegul acestuia, Ellie Carter, au urmarit si filmat un animal ciudat, dintr-o specie necunoscuta, dupa ce acesta a aparut brusc in fata masinii de politiei.
„Cercetam gardurile unei ferme la care au fost semnalate mai multe atacuri asupra animalelor. Toate victimele animale prezentau semnele, deja clasice, ale atacului unui Chupacabra, in sensul ca erau golite de sange iar pradatorul nu se atinsese de carnea acestora. In acel moment am vazut straniul animal sarind in fata masinii. Pot spune cu siguranta ca nu era nici caine si nici coiot. Nu am vazut niciodata asa ceva. Nu poate fi decat Chupacabra”, declara seriful Brandon Riedel.
Animalul filmat de cei doi reprezentati ai politiei are corpul complet lipsit de par, membrele posterioare extrem de lungi si un cap terminat cu un bot imens. Un exemplar identic a fost capturat anul trecut de proprietara unei ferme din Texas, dupa ce animalul ii ucisese opt pisici si mai multe zeci de gaini. Toate vietatile fusesera golite de sange fara a fi insa consumate de misteriosul pradator. Testele ADN au ramas neclare, atata vreme cat animalul pare sa aiba trasaturile unui coiot si ale unei specii inca necunoscute.
Mitul Chupacabra vorbeste despre o creatura lipsita de par, asemanatoare unui caine, care se hraneste asemenea unui vampir, doar cu sangele victimelor sale. Filmul in care apare ciudata creatura a fost facut public in urma cu aproape trei saptamani, veridicitatea sa fiind confirmata recent de catre experti.
Faimosul okapi este o ruda indepartata a girafei care in Africa are un statut special, asemanator Unicornului din Europa. In decursul acestei saptamani o echipa a Societatii Zoologice din Londra a reusit sa filmeze un okapi pentru prima data in mediul sau natural, padurea ecuatoriala din bazinul fluviului Congo.
Evenimentul a devenit posibil datorita a mii de ore de cautari si studii inteprinse de zoologii britanici in junglele impenetrabile si izolate din Republica Populara Congo. In ciuda asemanarii aparente cu o zebra, okapi este de fapt singura ruda din familia girafelor adapata la viata din padurea deasa ecuatoriala. Okapi are de obicei doua coarne, dar au fost observati indivizi care prezentau un singur corn, ceea ce duce la acreditatra teoriei cum ca acest animal rar a stat la baza miturilor africane despre unicorni. Dungile de pe picioarele si corpul acestui straniu si timid ierbivor servesc la camuflarea acestuia in momentele in care alearga prin jungla.
Rusia investeste din nou, masiv, in industria militara. Acest fapt a fost evidentiat in urma cu doar cateva zile cand Moscova a anuntat ca a reusit sa creeze in premierea cea mai puternica arma electromagnetica din toate timpurile, anunta publicatia rusa Pravda.
Aproape toate marile superputeri se aflau in cursa pentru realizarea acestei arme. Rusia a anuntat, insa, ca a reusit sa se impuna in fata celorlalte natiuni dezvoltate prin reusita oamenilor de stiinta rusi, cei care au realizat un dispozitiv a carui capacitate echivaleaza cu o bomba atomica.
Atunci cand britanicul Drew Hammonds credea ca a reusit captura vietii sale, in acul unditei a aparut o creatura care l-a pus, initial, pe fuga pe nefericitul pescar amator. A fost nevoie de cateva momente pentru ca Hammonds sa se calmeze si sa isi dea seama ca a scos din apa una dintre cele mai mari si mai puternice testoase din lumea, o testoasa aligator.
„Plecasem la pescuit de crap impreuna cu un grup de prieteni. In momentul in care am simtit ca am prins ceva mare, eram convins ca nu poate fi decat un crap urias. Abia cand am vazut o carapace uriasa iesind din apa am inteles ca nu era un peste. Am aruncat undita si m-am indepartat in fuga, crezand ca am prins un crocodil. De la o distanta sigura mi-am dat seama ca, de fapt, vietatea era o testoasa uriasa”, sustine Drew Hammonds, pescarul englez in varsta de 37 de ani.
Cercetatorii care au autopsiat o serie de cetacee gasite moarte pe plajele britanice au ajuns la o concluzie cel putin uimitoare: acestea au fost ucise de delfinii Tursiops truncatus sau delfinii cu bot gros.
Anumite specii de cetacee apar cu regularitate pe plajele britanice. Conform unui raport al autoritatilor britanice, cauza mortii a 15 din 56 de exemplare gasite este “trauma fizica ca urmare a unui atac”.
Biologii sunt de parere ca delfinii au inceput sa se ucida intre ei, din cauza rezervelor de mancare care sunt din ce in ce mai putine. Se pare ca acestia sunt atat de flamanzi incat se lupta intre ei pentru hrana. Lucru sustinut si de rezultatul autopsiilor, care au confirmat faptul ca 13 din 56 de exemplare au murit de foame.
Trei ursi polari de la gradina zoologica Higashiyama din Japonia, au socat vizitatorii prin culoarea cel putin neobisnuita a blanii. Cei trei uriasi isi schimbasera nuanta de alb in verde, spre stupefactia celor prezenti, anunta SkyNews.
Evenimentul a declansat un val de proteste din partea vizitatorilor, cei care au crezut ca animalele sunt bolnave sau au fost subiectul unor glume nesarate din partea angajatilor. In opinia lui Masami Kurobe, un oficial al gradinii zoologice, noua culoare a ursilor polari se datoreaza, insa, caldurilor mari inregistrate in ultima perioada si a algelor care au crescut in bazinul destinat uriasilor arctici.
„Algele sunt extrem de sensibile si patrund in spatiile libere din blana animalului, de aceea imaginea unor ursi polari verzi nu ar trebui sa ne impacienteze. Cel mai probabil, ursii isi vor recapata culoarea naturala in momentul in care algele vor ajunge la maturitate si nu vor mai putea sa intre intre perii desi ai mamiferelor polare.
Celebrul dragon de Komodo, uriasa soparla ce se hranea cu mamifere uriase de talia bivolilor si care ataca pana si oamenii, dispare incet dar sigur din habitatul sau si asa destul de limitat, anunta TheIndependent.
Dragonii care ating o lungime de circa 3 metri si o greutate de peste 70 de kilograme se regaseau, in mod tradional, pe insula Komodo si cateva insule din Indonezia. Amenintata de multa vreme cu disparitie, uriasa creatura si-a redus considerabil numarul de exemplare datorita distrugerii habitatului si a vanatorii umane intense asupra prazilor sale.
Un studiu publicat in numarul din august a prestigioasei reviste Nature, dezvaluie un lucru mai putin cunoscut pana in prezent: rolul virusilor in ceea ce priveste aportul de carbon din oceane.
Dupa ce a studiat 232 de esantioane de sedimente recoltate de la mare adancime, o echipa internationala a ajuns la concluzia ca virusii sunt principala cauza a mortalitatii microorganismelor care traiesc in oceane, cu o rata de mortalitate care se apropie de 100% in zonele foarte adanci, de peste mii de metri. Cand bacteriile isi sfarsesc ciclul vietii in mod natural, ele sunt consumate de organisme mai mari. Dar cand sunt consumate de un virus, acestea elibereaza in apa o cantitate de carbon, dand nastere unui mecanism care accelereaza ciclul carbonului in oceane.
RSS Feed
Twitter
