www.eBizar.tk

Dupa tragicul deces al profesorului John Mack, ne-a parasit si un alt militant pentru recunoasterea fenomenului OZN: astronautul Leroy Gordon Cooper, care a încetat din viata la 4 octombrie, în vârsta de 77 de ani.

Gordon Cooper a declarat în mai multe rânduri ca, în 1951, când era stationat, ca aviator, la baza Neubiberg, lânga München, în Germania de Vest, a vazut, de doua ori, formatii de OZN-uri discoidale, la o înaltime si cu o viteza pe care avioanele de vânatoare nu le puteau atinge. La 2 mai 1957, la baza Edwards, în desertul Mojave din California, un echipaj pe care-l conducea a filmat, de la nici 50 de metri, timp de câteva minute, un OZN în forma de disc aterizând si decolând, apoi. Cooper a apucat sa vada filmul, de mai multe ori, înainte sa-l trimita la Washington D.C. cu avionul generalului comandant, fiindu-i interzisa realizarea de cópii. Dupa aceasta, nu s-a mai auzit nimic despre pretioasa pelicula.
Recrutat în 1959 din rândurile pilotilor de încercare Air Force si trecând cu bine cele mai dure teste fizice si psihice, Gordon Cooper a devenit unul dintre primii astronauti americani. În 15-16 mai 1963, el a înconjurat Pamântul de 22 ori, într-o capsula Mercury. În timpul ultimei rotatii, a anuntat statia de urmarire de lânga Perth (Australia) ca un obiect luminos, verzui, se apropie din fata de capsula sa, pe sensul est-vest, sens pe care nu zburau niciodata satelitii sau navele pamântene. Cei de pe Pamânt au confirmat existenta obiectului, care pe ecranele radarelor aparea a fi metalic. Postul de radio NBC, care urmarea pas cu pas zborul, a difuzat imediat stirea, astfel încât reporterii s-au înghesuit sa-i ia lui Cooper un interviu, la aterizare. Acesta însa a refuzat orice comentariu. Ulterior, a admis ca putea fi vorba de... aurora boreala.
Dupa zborul sau din august 1965, la bordul navei Gemini 5, Cooper a devenit, pentru un timp, detinatorul recordului de durata a sederii în spatiul extraterestru. El a fost si primul om care a facut doua zboruri orbitale. S-a speculat ca ar fi vazut si cu aceasta ocazie „ceva”, episod din cauza caruia ar fi fost declarat inapt pentru alte misiuni cosmice.
Cooper s-a retras în 1970 din Air Force si din NASA, cu gradul de colonel si cu regretul de a nu fi fost inclus în misiunile lunare Apollo. Ulterior, el a facut parte din consiliile de administratie ale unor firme importante. În martie 1978, Cooper a scris, Comisiei Natiunilor Unite pentru utilizarea pasnica a Spatiului Cosmic, o scrisoare în care sustinea initiativa înfiintarii unei agentii a ONU consacrata problematicii OZN, pe care o considera deosebit de importanta pentru întreaga omenire. În aceasta scrisoare, el afirma ca astronautii „sunt foarte reticenti în a discuta despre OZN-uri, din cauza numarului mare de indivizi care, fara nici o retinere, difuzeaza istorii contrafacute si documente fabricate, terfelindu-si numele si reputatia, fara nici o ezitare. Putinii astronauti care au acceptat sa activeze în domeniul OZN trebuie sa actioneze cu maxima precautie. Sunt mai multi dintre noi cei care cred în OZN-uri si care au avut ocazia sa vada OZN-uri pe sol ori din avion”. În 1985, la o masa rotunda în cadrul ONU, el a afirmat: „Eu cred ca aceste vehicule extraterestre si echipajele lor ne viziteaza planeta venind de pe alte planete, care sunt, evident, ceva mai avansate decât suntem noi, aici, pe Pamânt” adaugând: „simt ca este necesar un program la cel mai înalt nivel, bine coordonat, pentru a colecta si analiza, într-o maniera stiintifica, date culese de pe tot Pamântul, privind toate tipurile de întâlniri si pentru a stabili care este cea mai buna modalitate de interactiune cu acesti vizitatori, într-o maniera prietenoasa”.
Mai recent, Cooper a declarat: „Multi ani, eu am trait cu un secret, un secret impus tuturor specialistilor în astronautica. Acum, pot sa spun ca în fiecare zi, în SUA, radarele noastre capteaza obiecte cu o forma si o compozitie necunoscute noua. Si exista mii de rapoarte de la martori si mari cantitati de documente care pot proba aceasta, dar nimeni nu vrea sa le faca publice”.

K.T. Frankovich este autoare de carti si de eseuri si provine dintr-o familie de renumiti cineasti. Ea însasi e cunoscuta ca un fotograf si cineast de succes al faunei salbatice, deci e o foarte buna observatoare si se simte in largul ei, în locurile neumblate.
In mai 1992 - spune K.T. - se plimba, cu doi câini mari tinuti în lesa, într-un crâng de lamâi din sudul peninsulei Florida. Orientându-se spre un zgomot puternic, asemanator celui de taiere a unui copac cu toporul, a vazut o fiinta stranie, înalta de circa 1,40 metri, cu pielea de culoare "roz-cenusie", parca de plastic (a fost prima intânire). Îmbracamintea sa avea un aspect metalic. Capul era disproportionat de mare, ochii migdalati si imensi, complet negri. Avea doua nari minuscule, gura era doar o mica taietura, iar urechile erau mici, plasate mai jos decât la oameni si lipite de cap. Bratele si mâinile erau neverosimil de subtiri si lungi, terminate cu câte sase degete. Daca torsul era mic, în schimb coapsele si picioarele erau extraordinar de musculoase, ca ale unui atlet bine antrenat. Labele picioarelor erau din nou foarte mici, încaltate cu acelasi material cu aspect metalic.
"Am fost socata - spunea ea - nu atât la gândul ca m-ar putea ataca. M-am întâlnit cu multe animale periculoase, în viata mea. M-a socat faptul ca nu-l puteam identifica. Si cred ca faptura era tot atât de socata ca si mine. Stateam amândoi încremeniti, privind unul la altul. În mod curios, câinii, de obicei agresivi, s-au culcat cu botul pe labe". Dupa câteva secunde, poate zeci de secunde, faptura a rupt-o la fuga, cu salturi ca de cangur, de aproape un metru înaltime. Ea a început sa alerge dupa el. Câinii fugeau alaturi, dar nu latrau. Dupa câteva sute de metri, omuletul a tâsnit într-un soi de bârlog, sub o tesatura de crengi si radacini. În acelasi moment, ea a fost izbita de un miros oribil, ca o combinatie de acid sulfuric si formaldehida, care i-a ars narile. În clipa urmatoare, si-a dat seama ca probabil mai erau si altii asemanatori în tunel, drept pentru care a început sa fuga în sens invers si nu s-a oprit decât dupa vreo doi kilometri.
A doua întâlnire Dupa doua saptamâni, într-o seara, K.T. statea de vorba la telefon cu o prietena, singura careia îi împartasise patania. Dintr-o data, a vazut un fel de baloane verzi, rostogolindu-se de-a lungul liniei pe care peretele se întâlnea cu tavanul si trecând apoi în bucatarie.
În clipa urmatoare, a zarit prin fereastra deschisa doua fapturi, la fel cu cea intâlnita în crâng, care o priveau. Aparent, erau mama si fiu. Prietena ei, de la celalalt capat al firului, tipa sa anunte politia, dar K.T. era fascinata si continua sa-i relateze întâmplarea cu vocea scazuta. Fiinta feminina a ridicat la un moment dat mâna, cele sase degete fiind din nou clar vizibile, iar K.T. i-a raspuns tinând si ea mâna ridicata, dupa ce lasase telefonul în poala. În acest timp, auzea cu urechile mintii "protectoare a vietii, protectoare a vietii". A înteles ca epitetul se referea la ea, dar si vizitatoarea era o "protectoare a vietii". Si K.T. avea un copil, ceea ce facea ca sentimentele reciproce sa fie si mai intense. A raspuns, în gând, "multumesc, multumesc". Nu si-a coborât mâna decât atunci când începuse sa o doara foarte tare. În clipa urmatoare, cele doua fiinte s-au întors si s-au îndepartat în salturi. K.T. a mai spus la telefon "E totul în regula, nu-ti face nici un fel de griji", dupa care, desi prietena ei era isterizata, ea a închis si a iesit sa mai vada o data vizitatorii, dar acestia disparusera. Si o întâlnire de un alt tip
A doua zi, curiozitatea a dus-o pâna la bârlogul din crâng, dar nu a îndraznit sa intre. Mirosul disparuse.
Dar o masina de teren mare si neagra venea drept spre ea, printre pomi; în ea, doi insi, amândoi în costume negre si cu ochelari de soare. Numerele de înmatriculare erau guvernamentale. Unul dintre ei a întrebat-o: "Ati vazut cumva ceva neobisnuit în zona?" Ea nu era însa în dispozitia de a le povesti, lor sau oricui altcuiva, cele întâmplate. Respectivul i-a înmânat o carte de vizita, cu emblema Casei Albe, dar fara a preciza vreun departament, pentru cazul în care, vreodata, ar avea totusi ceva de relatat. Apoi, dupa o scurta conversatie, au plecat. Apoi, timp de trei luni i-a tot revazut, de parca ar fi urmarit-o, inclusiv, de mai multe ori, în apropierea casei sale.

Acelasi post de televiziune NOVA, care a cerut opiniile, prezentate în episoadele trecute, ale unor sceptici ireductibili, dar si ale unor specialisti în rapiri, i-a luat un interviu artistului grafic John Velez, implicat si în investigarea fenomenului OZN.
Velez vazuse în 1978, într-o noapte, o lumina ovala enorma, care a trecut foarte încet, la 20-25 de metri de el, peste acoperisul unei cladiri. Mai târziu, ca efect al regresiei hipnotice, el si-a amintit ca lumina era de fapt un disc, având în partea de sus o lumina rosie care se rotea, iar dedesubt o lumina verde. Cu alte ocazii, Velez a vazut si o "nava" triunghiulara imensa, neagra si a mai vazut si o minge mare luminoasa, portocalie.
Velez si-a reamintit, tot sub hipnoza, ca atunci, în 1978, s-a dus în spatele cladirii unde disparuse discul. Nu s-a departat cu mai mult de 4-5 metri de intrarea casei sale, când i-au iesit în drum trei sau patru aratari cenusii. "La început am avut un moment de confuzie, nestiind ce sunt... când mi-am dat seama ca nu sunt oameni, m-a cuprins o panica atât de intensa, încât nu puteam nici sa respir nici sa ma misc".
Velez spune ca a fost rapit în mai multe rânduri. Cu aceste ocazii a întâlnit trei tipuri diferite de nepamânteni. Unii, cenusii, înalti cam de un metru, aveau capul ca o para întoarsa, barbia ascutita, ochii foarte mari, corpul firav, bratele, foarte subtiri, de parca erau facute din cauciuc, fara încheieturi vizibile. Exista si un alt tip de cenusii, mai înalti, implicati de obicei în procedurile de tip medical.
Cel de-al treilea tip - erau pitici, cam de saizeci de centimetri, îmbracati cu un soi de pelerine din pânza aspra de sac si având o piele foarte închisa la culoare, cu nuante pur-purii sau poate albastrii. Cenusiii mai înalti erau singurii implicati în comunicarea cu cel rapit. "Vorbeau" cu ochii pe care îi apropiau foarte mult de fata ta, pâna ce tot ce vedeai erau doar acesti ochi.
Cu o alta ocazie, Velez a fost luat din dormitor. Aparent, creaturile au trecut prin zid. "Din nou m-a cuprins o stare de panica si teroare. Am urlat la ei: E adevarat!! Sunteti reali!! Se întâmpla cu adevarat!! Atunci, unul dintre omuleti m-a atins pe frunte cu un soi de vergea, ca o antena de radio. M-a orbit o lumina. Brusc, m-am simtit secatuit de vlaga si incapabil de orice miscare.
Ce urmaresc vizitatorii?
La întrebarea reporterului NOVA, Velez a relatat ca o rapire începe de obicei fie cu observarea unor lumini neobisnuite, fie cu un zumzet puternic si o senzatie "electrica" în aer. Apoi te simti greu, foarte greu, si nu te mai poti misca. În acest moment apar entitatile nepamântene care te iau si te transporta la bordul navei. Urmeaza de regula, dar nu totdeauna, o examinare de tip medical, colectarea de probe biologice, implantarea unor dispozitive minuscule. În fata celui rapit sunt derulate viziuni apocaliptice, privind dezastre de nivel planetar: poluare, inundatii, incendii, distrugeri de toate felurile. Vizitatorii sunt foarte preocupati de soarta Pamântului si de tendintele noastre sinucigase, fiind oarecum obligati sa intervina, sa încerce sa ne opreasca.
Velez afirma ca i s-au luat, în mai multe rânduri, probe de sperma, probabil pentru experimente genetice. S-a folosit un dispozitiv conic, iar senzatia a fost penibila. Velez spunea ca a mai vazut si foarte multe conteinere, poate mii, umplute cu un lichid verzui, în care pluteau hibrizi micuti, cu fire atasate de corp. Aparent, nepamântenii, nefiind în stare sa se reproduca singuri, recurg în acest scop la ajutorul speciei umane. Si aceasta, de mii de ani...