www.eBizar.tk

Imagine-cliseu asociata mortii, cea mai raspandita reprezentare a inevitabilului sfarsit al omului, personajul cu mantie neagra si inarmat cu o coasa a devenit, in decursul secolelor, un element de baza in cultura populara. In fresce si gravuri, in filme si cantece, pana si in desene animate, personajul cu coasa e peste tot. Dupa cum si ceea ce semnifica el e peste tot. Si peste toate.

Moartea nu are sex. Oare?

In fata fenomenului pe cat de inevitabil, pe atat de tulburator al mortii – misterioasa incetare a vietii si trecerea intr-o alta stare despre care nu stia de fapt nimic, omul isi punea evident intrebari: ce se intampla cand mori? Ce se intampla dupa aceea? Unde se duce partea imateriala – sufletul? Si tot asa – intrebari existentiale dificile, tulburatoare, care agitau mintile oamenilor si ii nelinisteau permanent.

Atunci, pentru a imblanzi oarecum fenomenul mortii, pentru a-l apropia de intelegerea lor, au recurs la o metoda brevetata, testata de-a lungul timpului si cu eficienta demonstrata: personificarea. Si-au imaginat cum ar putea arata moartea si au portretizat-o; intr-un fel, au umanizat-o, reprezentand-o ca pe un om. Barbat sau femeie? In cultura occidentala anglo-saxona moderna, in mod curios, personajul cu coasa e… un tip. Este un personaj masculin, numele sau in engleza este The Grim Reaper. In schimb, in cultura populara romaneasca, moartea e “gandita” ca o femeie – “cea cu coasa”; sau, mai modern, doamna cu coasa.

Oricum, insa, reprezentarea ca schelet investmantat in negru si inarmat cu coasa este o imagine esentialmente crestina. Inainte de raspandirea crestinismului, oamenii de diverse religii isi reprezentau si ei moartea, in diferite feluri, si nu intotdeuna inspaimantatoare. La grecii antici, moartea era intruchipata de zeul Thanatos, reprezentat ca un barbat tanar si frumos. (Pentru vechii greci, idealul de frumusete era efebul. De vreme ce Moartea trebuie sa ne ia pe toti candva, de ce sa nu vina in chip de tanar chipes?) Purtand aripi si o torta stinsa, Thanatos ii insotea pe cei raposati spre lumea subpamanteana, taramul mortilor.

Intr-o reprezentare de pe Templul lui Artemis din Ephesos, realizata in anul 310 i.Hr., Thanatos, fiul lui Nyx (Noaptea) si Erebos (intunericul), daemon-ul mortii, aduce izbitor cu un inger sau un sfant din imagistica crestina

Altii prefereau femeile: in mitologia popoarelor nordice precrestine, Walkyriile (desen), femei frumoase si tinere, zburau, calari pe cai inaripati, deasupra campurilor de batalie, alegeau pe cei care urmau sa moara in lupta si ii insoteau in Walhalla, salasul ceresc al zeilor, peste care stapanea divinitatea suprema, Odin. Vitejii razboinici pieriti in batalie isi petreceau viata de dupa moarte benchetuind, in asteptarea zilei in care aveau sa ia parte la lupta apocaliptica Ragnarok, batalia sfarsitului lumii, un soi de Armaghedon in varianta precrestina. Si in alte culturi moartea e reprezentata ca o femeie. Femei razboinice, femei invaluite in lintolii albe, femei tinere si frumoase, femei batrane si urate, femei cu limba otravita… variantele abunda, e o diversitate de forme, de reprezentari, raspandita de la un cap la altul al lumii.

In alte culturi apare un Inger al Mortii (tablou), care ia sufletul celui muribund si il duce spre salasul de veci care i-a fost harazit. In religia islamica, traditional, Azrael este Ingerul Mortii (desi nu apare cu acesta denumire nicaieri in Coran); uneori, apare in povestiri ca o fiinta cu aspect infricosator, cu tot corpul acoperit de ochi si de limbi. In crestinism, in schimb, Ingerul Mortii era mai degraba un personaj cu infatisare umana normala, chiar agreabila, desi nu prea vesela; poate nu era chiar cea mai dorita prezenta, dar nici nu arata ca un monstru. Asta pana in secolul al XIV, cand, fata de grozavia a ceea ce s-a intamplat, Ingerul Mortii nu mai era indeajuns de infricosator ca sa personifice moartea. Era nevoie de cineva cu o infatisare mai potrivita pentru acesta functie.

De unde, de ce si cum?

Dupa o parere raspandita in randurile istoricilor, reprezentarea mortii sub forma unui schelet - simbol al descompunerii corpului - dateaza din Evul Mediu, mai precis din secolul al XVI-lea si se leaga de unul dintre cele mai inspaimantatoare fenomene care au marcat existenta oamenilor Europei in acele vremuri: ciuma. Epidemiile de ciuma, boala sosita din Orient odata cu intensificarea calatoriilor, a ajuns pe continentul nostru dimpreuna cu cu sobolanii care, originari si ei din Asia, i-au urmat pe oameni in calatoriile lor de intoarcere din Asia in Europa.

Tabloul Triumful Mortii realizat de pictorul renascentist olandez Pieter Bruegel (1525-1569) infatiseaza ravagiile ciumei

Bacteria care produce ciuma, Yersinia pestis, era transmisa la om de puricii care intepasera sobolani bolnavi de ciuma. Chestia asta o stim acum, dar, in urma cu 700 de ani, nimeni nu stia, evident, nimic despre bacterii si modul de transmitere a infectiilor bacteriene. Tot ceea ce stiau oamenii Evului Mediu este ca uneori izbucnea cate o molima cumplita, care secera mii de vieti in cateva saptamani. Nimic nu-i putea opri raspandirea – nici procesiunile, nici actele de pocainta, nici macar masurile drastice de izolare, care mergeau pana la zidirea in case, de vii, a celor bolnavi. Boala isi indeplinea opera de nimicire si apoi se stingea treptat, disparea…; pentru a reizbucni cativa ani ori cateva decenii mai tarziu, in alta parte de lume sau in cele pe care le mai vizitase deja.

Privelistea oferita de gramezile de cadavre care se descompuneau, raspandind un miros pestilential si dezvaluind structura osoasa a corpului, ii impresiona groaznic pe cei care avea nefericitul prilej de a o vedea. Asa s-a nascut, cred specialistii, reprezentarea mortii ca schelet: infatisarea ei este umana, dar portretul nu este cel al unui om viu, ci infatiseaza ceea ce mai ramane din om dupa trecerea prin poarta dintre lumi, prin transformarea enigmatica, neinteleasa si inspaimantatoare care desparte existenta de non-existenta.

Astfel de reprezentari apar in miniaturile manuscriselor, in fresce de pe peretii bisericilor, mai tarziu in tablouri pictate si in gravuri. Multe dintre aceste reprezentari infatiseaza Dansuri ale Mortii, un obicei medieval despre care se stie ca era practicat in Europa apuseana si care ar fi avut ca scop, sa zicem asa, pregatirea psihologica pentru moarte. Era o reamintire a ceea ce il astepta pe fiecare om. Memento mori. Poate ar putea fi privita si ca un soi de terapie, ce ajuta oamenii sa-si domine teama inevitabila in fata mortii care li se arata de pretutindeni si sa-si pastreze, astfel, in acea viata precara, traita sub amenintarea a zeci de boli mortale, echilibrul sufletesc.

De obicei, aceste “sedinte de terapie” aveau loc in cimitire si imbracau forma unor piese de teatru popular, o dramatizare a evenimentului intalnirii cu Moartea, reprezentata ca un schelet uman. Viitoarea victima cerea indurare, aducea argumente, explicand pentru ce crede ca Moartea ar trebui s-o crute… Dar nimic nu oprea Moartea sa-si indeplineasca misiunea: in cele din urma, aceasta isi lua victima cu ea. Traditii de acest fel i-au inspirat pe multi artisti, precum Hans Holbein sau Bernt Notke, care infatiseaza in lucrarile lor asemenea Dansuri Macabre, in care scheletele danseaza printre (si cu) oameni vii de toate varstele si de toate starile sociale, drept reamintire a faptului ca nimeni, absolut nimeni, nu poate scapa de moarte.

Dansul Mortii de Hans Holbein (1460-1524)

Recuzita si decorul

In reprezentarile medievale mai timpurii, scheletele nu au intotdeauna echipamentul modern standard - mantia neagra, coasa - ci apar purtand altfel de vesminte (sau nici un vesmant) si diverse arme: arbaleta, sulite, sageti. Cu timpul, insa, s-a impus arma devenita traditionala – coasa. Cu care moartea reteaza vietile.

Astazi, vesmantul traditional in care se infatiseaza moartea este o mantie ampla, neagra, cu gluga din care rasare, terifiant, “fata” craniului, cu dintii ranjiti. Negrul e de multa vreme, in Europa, o culoare a doliului; prin extensie – a mortii, asa ca draparea cu o pelerina neagra nu e surprinzatoare. Vesmantul amplu, care mai mult ascunde decat arata ceea ce se afla sub el, contribuie la atmosfera de mister, insufla sentimentul tainei si al terorii, al fricii de necunoscut.

Moartea mai poarta uneori si o clepsidra – simbolul curgerii timpului, al scurgerii vietii; odata cu caderea ultimului fir de nisip, Moartea are tot dreptul sa ridice coasa si … harsti! In unele opere de arta medievale se vede cum Moartea “trage cu coasa” prin multimea de oameni, reterzand firul existentei acestora, recoltandu-si “cota” de vieti. De ce coasa si nu alta arma ori unelata? Exista pareri care leaga coasa de preocuparile agricole dominante in vremurile medievale si de perceptia oamenilor asupra ciclurilor vitale ale fiintelor vii.

Coasa ar fi, astfel, inventia unei societati agrare, pentru care, inca din vremurile stravechi ale inceputurilor agriculturii, recoltarea semnifica moartea plantei cultivate, sfarsitul ciclului vital care incepuse odata cu germinarea semintei. (Cum societatea occidentala a depasit de mult faza agrara, e de mirare ca nu am produs pana acum o imagine noua a Mortii, inarmata cu cine stie ce arma moderna caracteristica epocii industriale sau post-industriale. Dar lucrurile de genul asta iau timp. Sau poate o sa ne intoarcem, mai curand decat credem, la o societate agrara).

Si, pentru a reaminti, consolator (?) ca moartea e doar sfarsitul unei etape, in reprezentarile artistice, alaturi de Moartea scheletica apare, cateodata, o femeie tanara si frumoasa, simbolizand Viata si reamintind tuturor legatura indestructibila dintre cele doua contrarii, moarte si viata: nici una nu poate fi definita, descrisa, fara a recurge la cealalta, deci nici una nu are sens fara cealalta. Ele exista, complementar si de nedespartit. Sau, cum spunea un autor antic: “Nimic nu poate fi vesnic odata ce s-a nascut.”