www.eBizar.tk

Spatiul tridimensional

Fara indoiala omul este mai recent decit multe alte specii. Nu se stie de ce noi folosim nervii creierului numai in proportie de 5 la suta. Se pare ca natura amina pentru mai tirziu activarea restului de materie cenusie.

Oamenii intotdeauna au comunicat intre ei prin limbajul semnelor, prin cuvinte sau prin contactul telepatic. Telepatia nu depinde de spatiu si nu presupune utilizarea unor tehnici sofisticate. Pentru ca ne programam viata in coordonatele limitate ale spatiului tridimensional, ajungem sa dispunem de un diapazon auditiv si vizual nu prea larg. Ne-am obisnuit sa ne ducem traiul de zi cu zi asa cum cineva a hotarit de la inceputul inceputurilor, fara a fi dornici sa depasim bariele impuse. Totusi lumea se dovedeste a fi mult mai complexa decit ne imaginam.

Dar sa ne intoarcem la copiii deosebiti despre care vrem sa va relatam citeva intimplari neobisnuite.

Mami, acolo e tanti!

Mama unui copilas de 3 ani ne povesteste: fiul meu are capacitatea de a percepe lucruri neobisnuite, ceea ce adultilor le este foarte greu. De exemplu, intr-o zi cind am mers la tara, in timp ce se juca prin curte copilul a strigat deodata ceva, aratind insistent undeva deasupra copacilor. M-am apropiat de el ingrijorata si micutul, uitindu-se tot timpul inspre copaci, mi-a spus Mami, acolo e tanti... Am privit unde arata el, dar nu vedeam nimic. Totusi copilul continua sa strige la tanti si sa-si ridice minutele spre cer, vazind ceva sau pe cineva numai de el stiut. Am incercat sa-l linistesc, dar in zadar. Cu greu baietelul s-a potolit. Fata lui radia de fericire pentru ca a vazut-o pe tanti. Chiar daca trecea o saptamina sau o luna, de cite ori mergeam la tara el ne intreba unde e tanti?

Lumea paralela in care fiecare dintre noi are un dublu

O alta intimplare ne este relatata de o doamna profesor doctor in filologie. Ea a observat la nepotii ei un mod neobisnuit de a privi persoanele sau lucrurile inconjuratoare, care i-a atras atentia. Iata ce spune: Vladut, primul meu nepot, cind era mic putea vedea oameni invizibili pentru noi, cei mari. Deseori vorbea sau se juca la portita cu cineva a carui prezenta nici eu, nici parintii lui nu o percepeam. Copilul ridea, se speria, se supara, povestea, conducea cu privirea pe omul invizibil. Poate ca era vorba despre vreun spirit al casei ce se imprietenise cu micutul! Intr-o zi l-am intrebat cu cine vorbeste. Vladut s-a mirat de neghiobia mea si mi-a balmajit ceva. Nu intelegea ca eu nu am vazut acea fiinta si i se parea caraghios sa intreb despre ceva atit de evident. El il numea pe omul invizibil al doilea Vladut. Dupa cite se pare dublul nepotului meu nu era mai inalt decit el, pentru ca atunci cind vorbea cu el nu ridica capul asa cum face cind vorbeste cu oameni mai inalti si avea tot vreo trei ani.

Imaginatie sau realitate

Intr-o alta zi cind urcam scarile in dormitor l-am auzit pe Vladut salutind vesel pe cineva in timp. Cind a ajuns sus l-am intrebat cu cine glumea. El mi-a raspuns ca il intilnise pe Vladut-doi care iesea la plimbare. Atunci, murind de curiozitate, l-am rugat pe nepotul meu sa-mi deseneze chipul prietenului sau. Mare mi-a fost mirarea cind am vazut ca Vladut-doi avea infatisarea unui om de zapada.

Cu timpul toate au fost date uitarii. Curind nepotul meu a implinit 5 ani. L-am intrebat daca isi mai aminteste ceva despre prietenul sau Vladut-doi. Copilul a ridicat din umeri si a clatinat dezaprobator din cap. Nu-si mai amintea nimic, nu mai vedea nimic deosebit fata de un adult.

Duhul casei se transforma in spirit malefic

Din tot ceea ce i-am povestit fiicei mele, ea nu a crezut nimic. Punea totul pe seama virstei mele destul de inaintate. Abia cind cel de al doilea nepot, Daniel, in virsta de 2 ani, a inceput sa vada si sa vorbeasca cu fiinte invizibile, fiica mea mi-a dat dreptate.

Era intr-o seara friguroasa de iarna. Ne uitam cu totii la televizor in sufragerie. Daniel se juca linistit pe canapea. Deodata a inceput sa rida zgomotos. Parca se juca cu cineva, spunind vesel bunicul, bunicul. Noi nu vedeam pe nimeni. Ciudat! Copilul a coborit de pe canapea si a fugit in alta camera ca sa se ascunda, de parca bunicul se juca cu el de-a v-ati ascunselea. A doua zi, in timp ce facea curatenie, nepotelul alerga speriat spre mine pe culoarul intunecat, rugindu-ma sa-l apar de bunicul care il urmarea. Avea lacrimi in ochi. Inima ii batea gata sa-i sparga pieptul. Era mai degraba terorizat, decit speriat. Toata ziua copilul s-a simtit rau. Plingea, tremura si nu se dezlipea de mama lui. Spre seara am chemat ambulanta. Medicul ne-a spus ca micutul a tras o spaima pe cinste si ne-a sfatuit ca pe viitor sa fim mai atenti la prietenii de joaca pe care si-i face. De la aceasta intimplare au trecut ani buni. Daniel nu-si mai aminteste nimic despre bunic, dar de atunci inima i-a ramas slabita.