www.eBizar.tk

“In luna Shabatu, a 15-a zi, Venus a disparut de pe cerul de vest, lipsind 3 zile. In luna Shabatu, a 18-a zi, Venus s-a aratat din nou, la est”. Cu adevarat remarcabila este vechimea acestei observatii astronomice a tranzitului Luceafarului: a fost facuta in urma cu 4000 de ani, de catre astrologii Babilonului. O cunoastem astazi gratie insemnarii ei pe Tableta din Ammisaduqua a lui Venus, o bucata de argila creata in secolul XVII i.Hr. si care, astazi, este pastrata, in stare intacta, la British Museum din Londra.

Mica, fragila si efemera – stiinta lumii intregi

Desigur, in prezent, dispunem de o cunoastere pe care vechii babiloniei nici macar nu visau. Am trimis sonde spatiale spre toate planetele sistemului nostru solar si dincolo de acesta, iar astronomii nostri observa galaxii si corpuri ceresti aflate la miliarde de ani-lumina distanta de Pamant si patrund in miezul spatiului si al timpului, pana la insusi momentul nasterii Universului. Cercetatorii nostri transforma siliciul, nisipul si petrolul in masinarii tot mai mici si mai eficiente: o forma de alchimie mai spectaculoasa decat tot ceea ce a visat vreodata sa reuseasca un alchimist din stravechime, iar biologii, geneticienii si medicii au pe mana, astazi, nici mai mult, nici mai putin decat adevarate retete ale vietii, dobandind capacitati atribuite candva zeilor. Totusi, pe masura ce dobandim din ce in ce mai multe cunostinte, le stocam in forme tot mai fragile si mai efemere. Daca civilizatia noastra va intampina probleme majore, precum toate celelalte dinaintea ei, oare cat din cunoasterea actuala va supravietui? In eventualitatea unui dezastru planetar indeajuns de violent incat sa duca spre pieire intreaga omenire, precum impactul cu unul sau mai multi asteroizi masivi, acest lucru nu ar mai avea mare importanta. Chiar si daca o alta specie inteligenta ar urma sa evolueze pe Pamant, aproape toate urmele de umanitate vor fi disparut demult.

Sa presupunem, insa, ca un fenomen mai putin cataclismic ar avea loc, ca unele asezari umane ar ramane aproximativ intacte si ca destui oameni ar supravietui astfel incat sa-si propuna sa recladeasca civilizatia. Sa mai presupunem, spre exemplu, ca sistemul financiar global va intra in colaps, ca un virus devastator va ucide marea parte a populatiei, sau ca o furtuna solara brutala va distruge reteaua energetica a lumii. Sa mai luam in calcul declinul gradual, preconizat de tot mai multi analisti: resursele naturale dispar, iar dezastrele climatice provocate de incalzirea globala si capriciile Terrei isi spun din ce in ce mai apasat cuvantul. Complexitatea si interdependenta diferitelor societati de astazi fac civilizatia umana, ca intreg, mai vulnerabila decat oricand in fata unor asemenea tragice evenimente. Indiferent de motiv, daca multimea de computere care stocheaza astazi mare parte din cunoasterea umanitatii ar ramane fara electricitate, iar daca mentenanta lor si a cladirilor care le gazduiesc ar fi sistata, iar fabricile nu ar mai produce noi cip-uri si programe, cat timp ar supravietui oare cunoasterea noastra? Cat ar mai reusi sa recupereze supravietuitorii oricaruia dintre dezastrele enumerate la zeci sau sute de ani distanta de un asemenea apocalips?

Efectul Fogbank – cunoasterea costa milioane

Trebuie stiut faptul ca, inclusiv in absenta unei catastrofe globale, pierderea cunoasterii este deja o problema actuala. Astazi, generam mai multa informatie decat oricand altcandva in istorie si o stocam pe medii din ce in ce mai volatile. Mare parte din ceea ce se pierde este departe de a fi esential - viitoarele generatii se vor descurca bine mersi si fara fotografiile noastre de vacanta, colectia de filme si jocuri piratate sau playlisturile cu mp3-uri de azi. Insa, o parte din cunoasterea stocata in mod digital conteaza enorm. In 2008, de exemplu, SUA a "uitat", pur si simplu, sa produca un dispozitiv secret pentru construirea focoaselor nucleare, denumit "Fogbank". Registrele importante si foarte putine ca numar, clasificate top secret, s-au pierdut, fiind sterse, iar personalul-cheie s-a pensionat. Tot fiasco-ul s-a terminat printr-o investitie de 69 de milioane de dolari pentru programul de refacere a unui focos mai vechi.

In eventualitatea unei caderi de curent pe o perioada de timp prelungita, mostenirea umanitatii va depinde intr-o mare masura de hard-uri, tehnologia care functioneaza pe post de memorie in lucru a societatilor moderne. Totul, de la ultimele sondari de genom, pana la informatiile guvernamentale cu privire la mersul economiei si de la registrele bancilor pana la datele personale de pe Facebook, se afla stocat pe unitati hardware, cele mai multe dintre ele aflate in camere burdusite de servere, cunoscute ca centre de date. Hard-urile nu au fost proiectate cu intentia stocarii pe termen lung, asadar nu au reprezentat niciodata subiectul testelor de genul celor facute pentru estimarea duratei de viata a CD-urilor. Nimeni nu poate spune cu siguranta cat va rezista un hard. Recent, Kevin Murrell, administrator al Muzeului National Britanic de Computere, a repornit un hard cu capacitatea de 456 megabytes, stins ultima oara pe la inceputul anilor 1980 si nu a avut probleme in a extrage datele de pe el. Hard-urile moderne s-ar putea dovedi mai putin prolifice. Densitatea de stocare a unui hard-drive este acum de peste 4 GB pe centimetru patrat si se afla in continua crestere. In timp ce componentele de astazi au sisteme sofisticate pentru compensarea erorilor din sectoarele mici, in general, cu cat mai multi biti de date inghesui intr-un material, cu atat mai mult pierzi daca o parte din el se degradeaza sau se strica.

Cele mai importante informatii sunt scrise si pe formate precum banda magnetica sau discurile optice. Din nefericire, multe dintre acestea nu rezista nici macar cinci ani - este de parere Joe Iraci, care studiaza anduranta mediilor digitale la Institutul Canadian de Conservare din Ottawa, Ontario. Testele de "imbatranire accelerata" ale lui Iraci, care implica expunerea mediilor de stocare la temperaturi ridicate si umiditate, arata ca cele mai stabile discuri optice sunt CD-urile inscriptionabile cu un strat refletorizant de aur si cu un strat de ftalocianina. "Daca mergi pe mana acestui disc si il scrii bine, cred ca poate rezista foarte bine timp de 100 de ani. Daca te bazezi pe altceva, gandeste-te la o durata de 5-10 ani", sustine cercetatorul.

Disparitie fulger

Unitatile de memorie-flash, care pe zi ce trece devin din ce in ce mai obisnuite, sunt chiar si mai putin de incredere decat hard-urile. Nu este clar cat timp sunt acestea capabile pentru a mentine datele, deoarece nu s-au executat teste in aceasta directie, insa producatorii le garanteaza, in general, o perioada de viata de maximum 10 ani. Si, in timp ce noile tehnologii vizeaza o stabilitate si o securitate crescuta a acestor produse, atentia cade mai degreaba asupra vitezei de citire si a capacitatii de stocare a datelor. Desigur, conditiile in care informatiile sunt stocate pe diverse medii digitale pot fi mult mai importante decat stabilitatea acestora: unitatile pastrate in mediu uscat si racoros vor rezista mult mai mult decat cele supuse conditiilor de caldura si umiditate. Putine centre de date sunt proiectate sa mentina asemenea conditii un timp indelungat, in absenta electricitatii. Multe sunt amplasate in cladiri obisnuite, unele aflate chiar in regiuni cu risc seismic sau de inundatii.

Supravietuirea fizica a datelor stocate este, totusi, numai inceputul problemei recuperarii lor. Un proiect condus de Dennis Wingo si Keith Cowing, in cadrul NASA, a incercat recuperarea unor imagini la rezolutii inalte de pe banda magnetica. Casetele contineau datele brute receptionate din cinci misiuni de pe orbita Lunii in anii '60 ai secolului trecut. La acea data, numai imaginile de rezolutie mica au putut fi primite. Benzile erau impachetate in plastic, plasate in carcase magnetice de metal inchise etans si pastrate in mediu steril. Pentru a obtine informatiile brute de pe banda, echipa a fost nevoita, mai intai, sa refaca vechiile unitati de citire, salvate de un fost angajat NASA. Aceasta a fost provocarea maxima. Odata ce au inceput sa recupereze datele brute, convertirea lor intr-o forma utilizabila a fost posibila numai dupa ce o cercetare de trei luni de zile a dezgropat un document continand ecuatiile pentru "demodulare".

Chiar tragic?

Daca astazi, unor entuziasti priceputi cu fonduri generoase la dispozitie, le ia mai multe luni pentru a obtine informatiile de pe cateva benzi magnetice bine pastrate, sa ne imaginam dificultatile realizarii acestui efort intr-un mediu post-apocaliptic. Chiar si cu o rezerva bogata de computere functionale care sa citeasca hardurile, recuperarea datelor nu ar fi usoara. In zilele noastre, multe date sunt cifrate si accesibile doar cu softuri specializate. Iar intr-un centru de date neatins 20 sau 30 de ani, unele unitati hard ar avea nevoie sa fie dezasambate pentru recuperarea datelor din ele. Recuperarea datelor in caz ca lucrurile merg prost poate fi o provocare serioasa chiar si in lumea teoretic omnipotenta de astazi. Anul trecut, spre exemplu, dupa proasta functionare a unor servere, companiei Microsoft i-au trebuit mai multe saptamani pentru a recupera cea mai mare parte din datele personale ale utilizatorilor telefoanelor mobile Sidekick. Lipsa de resurse - oameni, expertiza si echipament - intr-o Terra post-apocaliptica se poate dovedi un obstacol chiar mai mare decat pierderea fizica a datelor. Reabilitarea unei civilizatii industrializate poate fi mult mai grea decat stabilirea ei initiala, deoarece astazi am consumat deja mare parte din resursele candva usor disponibile, de la petrol pana la zacaminte rafinate.

Dar chiar ar conta pierderea celei mai mari parti de informatii stocate pe unitatile hard? La urma urmei, tot ceea ce am mostenit de la civilizatiile trecute prezinta o utilitate discutabila: Tableta lui Venus din Ammisaduqua, de exemplu, consta, in principal, in detalii astrologice astazi nefolositoare. Similar, o foarte mare cantitate din ceea ce aglomereaza serverele lumii, de la magazine online pana la cele mai recente filme, pare dispensabil. Chiar si valoarea datelor stiintifice este discutabila. La ce ne-ar servi cunoasterea secventei genomului uman si al altor organisme, in lipsa tehnologiei si a expertizei necesare exploatarii acestor cunostinte? Cu cateva experimente stiintifice care genereaza in prezent petabytes de date, pastrarea lor a devenit deja o provocare serioasa. Marea cantitate de materiale va deveni o problema pentru oricine va incerca sa recupereze orice crede ca e important: in timp ce este relativ usor sa gasesti intr-o biblioteca o carte pe care o cauti, de obicei nu exista vreo modalitate prin care sa fii sigur ce contine un hard fara a-l conecta la un computer.

Mediocritatea este nemuritoare

Ironic, ceea ce are cele mai multe sanse de supravietuire din era digitala de astazi nu este neaparat si cel mai important. Logic, cu cat exista mai multe copii ale unei informatii, cu atat cresc sansele supravietuirii, descoperirii si recuperarii ei. Unele date sunt copiate in mod intensiv datorita importantei si utilitatii lor, precum sistemele de operare, dar in cea mai mare parte, acest proces este declansat de popularitate: care de cele mai putine ori presupune si importanta. Aceasta inseamna ca muzica foarte comerciala in format digital plus numeroase filme cu succes de duzina ar avea sanse mari pentru a supravietui peste decenii. In schimb, exista mult mai putine copii ale cartilor si manualelor, precum si ale schitelor continand informatii specializate (precum extragerea metalului din minereuri sau fabricarea de antibiotice), informatii care ar putea fi de o importanta capitala pentru cei ce vor incerca sa reconstruiasca civilizatia umana.

Poate cea mai dureroasa pierdere va surveni dupa aproximativ o jumatate de secol de la o nenorocirea mondiala, atunci cand majoritatea inginerilor, cercetatorilor sau doctorilor supravietuitori vor fi murit de batranete sau din alte cauze. Deprinderile, cunostintele si expertiza lor vor reprezenta un factor esential atunci cand va veni vorba despre descoperirea informatiilor importante si "repornirea masinariei". Cititoarele de benzi magnetice ale NASA, spre exemplu, au fost restaurate cu ajutorul unui inginer pensionat care a lucrat in tinerete cu sisteme similare. Fara interventie specializata de acest fel, recuperarea datelor de pe benzi ar fi durat mult mai mult. La un secol dupa o catastrofa de proportii, foarte putine exponate ale erei digitale vor supravietui... dincolo de ceea ce este scris pe hartie. Chiar si cel mai nefericit soi de hartie poate rezista mai mult de 100 de ani. Cea mai veche "carte" scrisa pe hartie, care a supravietuit pana astazi, dateaza din anul 868 d.Hr. A fost descoperita intr-o pestera din nord-vestul Chinei in 1907. In situatia in care nu sunt folosite pentru alte necesitati, cartile vor persista timp de sute de ani, eventual rupte si decolorate, dar lizibile. Si in acest caz, cele mai populare tomuri au cele mai mari sanse de supravietuire.

Strategia curenta de prezervare a datelor importante este stocarea catorva copii in locuri si formate digitale diferite. Aceasta practica de precautie le protejeaza impotriva dezastrelor regionale, precum urgane sau cutremure, insa nu va functiona in cazul unui eveniment global. Poate singurul format de date care ar putea rivaliza cu hartia, ca stabilitate, si cu mediile digitale, ca densitate, este Discul Rosetta. Primul asemenea disc pastreaza descrierile si textele a 1000 de limbi. Discurile de nichel sunt gravate cu text incepand de la dimeniuni normale, care se miscsoreaza rapid la dimensiuni microscopice. Cu o dimensiune a caracterelor perceptibila pentru ochiul uman numai in urma unei apropieri de 1000 ori a imaginii, fiecare disc poate ingloba pana la 30.000 de pagini de text si imagini. Se ia in considerare acum si crearea unei versiuni digitale, prin folosirea unei forme de cod de bare. Daca se va descoperi o metoda de stocare a datelor digitale pe termen lung, urmatoarea intrebare este ce merita pastrat si cum se poate mentine in perfecta siguranta, dar totusi usor de identificat si descoperit.

Ideea stabilirii pe Luna a unui seif indestructibil continand cunoasterea umanitatii, nu a fost nici ea ocolita. Desigur, cei ramasi in viata dupa o nenorocire n-ar avea prea multe mijloace si cunostinte sa calatoreasca pana acolo, dar pentru a rezolva aceasta problema se ia in considerare, in cadrul unui proiect global, construirea, in diverse locuri de pe Pamant, a 4000 de antene de receptie aflate permanent in contact cu baza selenara. Daca natura si noi insine ne vom oferi ragazul necesar unui asemenea program, poate el chiar va prinde forma si va putea garanta continuitatea peste milenii a mostenirii civilizatiei noastre.