www.eBizar.tk

CALATORII IN TIMP

Deoarece majoritatea tehnicienilor plecaseră, a fost adusă o nouă echipă. Nu ştiu cine erau şi nici ce calificări aveau, dar erau numiţi „Echipa Secretă”. Proiectul a fost relansat şi a primit numele „Phoenix III”. Acesta a durat din februarie 1981 până în 1983.
Obiectivul era explorarea timpului. Echipa a început să privească în trecut şi, de asemenea, în viitor, doar observând. Continuau să caute medii ostile. Prin vortex puteau lua mostre de aer, de sol şi toate acestea fără ca cine¬va să intre în portal.
Cei care au călătorit prin vortex l-au descris ca pe un tunel special care era luminat pe întreaga sa lungime. După ce o persoană începea să înainteze în vortex, era brusc aspirat de acesta. Era împins înainte către celălalt capăt al tunelului, de obicei într-un alt loc (opus lui Montauk) sau în funcţie de locul spre care transmiţătorul era orientat şi programat. Putea fi oriunde în Univers.
Tunelul se asemăna cu un tirbuşon şi era iluminat ca şi când pe întreaga sa suprafaţă s-ar fi aflat becuri aprinse. Avea un fel de structură moletată şi nu era precum un tunel drept. Se răsucea şi se curba până ajungea la celălalt capăt. Acolo, persoana trimisă întâlnea pe cineva sau îndeplinea misiunea care îi fusese încredinţată. După ce îşi încheia misiunea, se întorcea. Tunelul se deschidea pentru el şi se întorcea de unde plecase. Totuşi, dacă se producea o cădere de energie electrică în timpul operaţiunii, persoana respectivă era pierdută în timp sau abandonată undeva în interiorul vortexului. Când cineva era pierdut, aceasta se producea datorită unei erori în hiperspaţiu. Deşi mulţi erau astfel pierduţi, trebuie totuşi să precizez că oamenii de ştiinţă nu îi abandonau în mod deliberat sau fără să le pese.
Conform spuselor lui Duncan, mai exista o altă funcţie a tunelului temporal. Cam la două treimi din tunel, per¬soana în cauză îşi pierdea întreaga energie. Simţea atunci o lovitură puternică însoţită de o capacitate de percepţie mult expansionată. Relata că simţea, de asemenea, o ampli¬ficare a inteligenţei, dublată de o experienţă extracorpo¬rală. Această stare a fost numită FULL OUT (complet în afară). Cercetătorii căutau să manifeste aceasta în Duncan. Putea fi o continuare a experimentelor „Seeing Eye” (o¬chiul văzător) sau o făceau din alte motive.
Crearea tunelului, racolarea subiecţilor de pe stradă şi trimiterea acestora prin tunel devenise deja o rutină. În majoritatea situaţiilor, aceşti oameni erau simpli vagabonzi sau copii ai străzii, care fuseseră abandonaţi şi a căror absenţă ar fi trecut neobservată. Dacă ei se întorceau din tunelul temporal, aveau să relateze pe larg tot ceea ce întâl¬niseră. Majoritatea vagabonzilor folosiţi în experimente erau mai întâi dezmeticiţi timp de o săptămână înainte de a intra în portal, dar mulţi nu se mai întorceau. Nu ştim câţi oameni plutesc încă în timp, prin ce vremuri şi prin ce locuri. Pentru că „Phoenix III” progresa, indivizii aleşi pen¬tru aceste cercetări erau conectaţi la tot felul de echipamente radio şi TV pentru a transmite înapoi „live”. Fiecare individ era escortat prin portal, uneori cu forţa. Semnalele radio şi TV călătoreau prin portaluri şi, atât timp cât le puteau recepta, cercetătorii deţineau înregistrări audio şi video cu ceea ce subiectul experimentase.
Cei care controlau proiectul au început parcă să se joace cu timpul, manipulând trecutul şi viitorul, după bunul lor plac. Nu ştiu exact ce făceau pentru că eu eram la butoane. Postul meu se afla în clădirea transmiţătorului şi trebuia să menţin totul într-o cât mai bună funcţiune. Nu eram implicat în tot ceea ce se petrecea, dar la un anumit moment am aflat că deţineau o vastă bibliotecă de casete video. Am văzut casetele, deşi nu aveam aprobări speciale pentru aceasta. De fapt, eu proiectasem şi construisem instalaţia de vizualizare a transmisiilor (cu ajutorul unor resurse uriaşe) şi aveam o idee despre ce se petrecea. Multe lucruri pe care le ştiam proveneau din relatările lui Duncan, pentru că la vremea aceea deveniserăm buni pri¬eteni. În final am fost interogaţi şi trimişi pe căi separate. Mare parte din amintirile mele cu el mi-au fost şterse.
Pe lângă persoanele abandonate, cercetătorii foloseau, de asemenea, pentru anumite motive, şi copii. Nu sunt sigur care era însă scopul pe care îl urmăreau. Era un puşti la Montauk care obişnuia să plece de la bază şi să aducă cu el pe alţii de vârsta lui. Era precum o „rază tractoare”. Locuia la Montauk şi circula prin zonă foarte lejer. O mulţime de copii care de obicei vagabondau în zona metroului new york-ez puteau să dispară vreo şase ore fără să se simtă lipsa lor. Erau în mod special instruiţi să aducă cu ei şi alţi copii. Unii se întorceau, alţii nu. Copiii aleşi aveau vârste cuprinse între 10 şi 16 ani sau poate chiar 18 cei mai mari, iar 9 ani cei mai tineri. Majoritatea erau în faza de trecere la pubertate sau tocmai încheiau această etapă. De obicei erau blonzi, aveau ochi albaştri, erau înalţi şi cu tenul alb. Se potriveau foarte bine stereotipului arian. Din cunoştinţele mele, nici o fată nu a făcut parte din aces¬te grupuri.
O investigaţie ulterioară a demonstrat că „Proiectul Montauk” avea o conexiune neo-nazistă şi că naziştii erau încă stimulaţi de superioritatea ariană. Nu ştiu unde erau duşi copiii, cum erau instruiţi sau felul în care erau progra¬maţi. Dacă se întorceau sau nu, pentru mine este încă un mister. Informaţiile disponibile sunt că ei trimiteau fiecare proaspăt recrut în viitor, în anul 6037 d.H., întotdeauna în acelaşi loc, care părea a fi un oraş în ruine. Totul era staţionar, dar nu ca într-o stare de vis. Nu existau semne de viaţă. În centrul oraşului era un perimetru unde se afla un cal de aur pe un piedestal. Puteau fi văzute anumite inscripţii pe acel piedestal, iar recruţii erau trimişi să citească ce scria. Încă nu ştim ce urmăreau aceste cercetări. Poate căutau să găsească acelaşi răspuns de la persoane diferite. Nu ştiu. Duncan a sugerat că în interiorul piedestalului s-ar fi aflat o tehnologie extrem de avansată şi că ei încercau să găsească pe cineva care să simtă sau să perceapă ce fel de tehnologie era aceea.
Alte persoane implicate în proiect spuneau că acel cal era acolo pentru testarea puterii de observaţie a recruţilor şi că, de asemenea, servea ca punct de reper. Recruţii întot¬deauna erau întrebaţi dacă au văzut pe cineva în oraş. Fiecare individ interpreta în mod personal ceea ce obser¬vase, după care relata cele văzute.
Ştim că mulţi oameni au fost trimişi în viitor cu 200 sau poate 300 de ani. Estimările arată că între 3000 şi 10.000 de persoane au fost astfel abandonate în continuumul spaţio-temporal. Nu avem însă nici o idee pentru ce scop.
Am mai spus deja că nu ştiu exact ce făceau cu timpul şi nici despre felul în care urmăreau să-l manipuleze. Nu eram de faţă, dar ştiu că au avut mult de-a face cu primul şi cu cel de-al doilea război mondial. Au monitorizat acele momente şi au făcut multe fotografii. Ştiau exact ceea ce făceau. Puteau, de fapt, să creeze un vortex secundar prin care să observe evenimentele. Noi numeam această funcţie „ochiul văzător”. Vortexul iniţial (primar) era atât de mare, încât puteai conduce un camion prin el. Dar vortexul secundar era unul energetic, fără soliditate fizică. Folosind conjuncţia de fază prin programe sofisticate de computer, trecutul şi viitorul puteau fi efectiv transmise prin portal şi vizulalizate pe un monitor.


Sursa: Autor: Preston B. Nichols , Autor: Peter Moon
Editura: Daksha