www.eBizar.tk

PROIECTUL MOONBEAM

În vreme ce senatorul investiga documente ce ar putea revela secretele de la Montauk, am ştiut că el nu-mi va elu¬cida propriile neclarităţi. Eram recunoscut de oameni pe care eu însumi nu îi cunoşteam şi era evident că mă con¬fruntam cu severe blocaje de memorie. Nu mă puteam resemna datorită faptului că aveam un set complet de amintiri „normale”, care îmi spuneau unde fusesem.
Memoria mea se îmbunătăţise de când lucram cu Duncan şi la un moment dat am realizat că existasem în două dimensiuni temporale distincte. Oricât de straniu ar putea să pară această afirmaţie, ea era totuşi singura expli¬caţie rezonabilă în acele circumstanţe. Datorită faptului că memoria mea era încă în mare parte blocată, am identifi¬cat trei moduri de abordare a problemei. Primul consta din a urmări să îmi amintesc de celălalt mediu temporal prin regresie sau hipnoză. S-a dovedit a fi însă foarte dificil în cazul meu, iar rezultatele au fost, practic, nule. Al doilea mod presupunea căutarea de indicii şi sugestii (în propriul nostru mediu temporal) că celălalt mediu temporal exista cu adevărat. Al treilea mod consta din încercarea de a găsi răspunsuri cu ajutorul tehnologiei. Acesta includea anu¬mite teorii ale modului în care exista celălalt mediu temporal şi despre cum am ajuns eu acolo. Am apreciat că al treilea mod de abordare era cel mai uşor. Mi s-a spus că multor oameni li se poate părea situaţia ca fiind deosebit de stranie, dar eu eram foarte familiarizat cu teoriile implicate în Experimentul Philadelphia şi nu mă simţeam intimidat de fizică şi electromagnetism. Mi se părea plau¬zibil. Al doilea mod de abordare a situaţiei s-a dovedit a fi, de asemenea, de mare ajutor, însă indiciile erau greu de depistat.
Eram în anul 1989. Am început să hoinăresc prin uzina BJM, unde încă lucram. Obişnuiam să vorbesc cu diferite persoane, urmărind să obţin orice informaţie se putea fără să par prea interesat. Mă plimbam adeseori prin uzină, focalizat fiind asupra diferitelor reacţii emoţionale care îmi erau dinamizate de locurile prin care ajungeam. Am observat că, de fiecare dată când mă aflam în dreptul unei anumite camere, deveneam foarte iritat. Stomacul meu pur şi simplu vibra. Am simţit foarte clar că în acea cameră se găsea ceva ce mă deranja. Am sunat la acea uşă şi mi s-a spus că nu aveam permisiunea să intru. Era o zonă de maximă securitate. Se spunea că doar zece oameni din uzină aveau dreptul să intre în acea cameră. Am descoperit apoi că, practic, nimeni nu ştia care era utilitatea acelei camere. În sfârşit, descoperisem două per¬soane care fuseseră înăuntru, dar care au spus că nu pot vorbi despre aceasta. Probabil una dintre cele două per¬soane m-a denunţat, căci la scurt timp am primit vizita per¬sonalului de pază şi securitate. Era timpul să mă opresc pentru o vreme.
La un an de zile de la zadarnica mea investigaţie, cam¬era a fost în întregime dezafectată. Uşile erau larg deschise şi oricine putea intra. Era evident că înăuntru fuseseră depozitate şi întrebuinţate tot felul de echipamente. Semne de praf arătau că în cameră existaseră patru obiecte rotunde. Am presupus că era vorba de bobine. Era foarte clar că acolo fusese instalată o consolă. Mai exista şi un cablu de înaltă tensiune. Acest loc îmi dădea fiori, dar eram hotărât să aflu tot ce se putea.
În spatele camerei am descoperit un lift. Am intrat înăuntru şi am văzut cu uimire că nu erau decât două butoane: parter şi subsol. Mai exista şi o mică tastatură cu cifre. Am apăsat pe butonul subsol încercând să cobor, dar liftul nu s-a pornit. Am auzit o voce care îmi spunea să introduc codul numeric la acea tastatură. Nu ştiam codul şi, drept urmare, s-a declanşat un semnal sonor care a durat 30 de secunde. Securitatea fusese alertată. Intrasem din nou pe un drum mort.
Nu prea înscriam în favoarea mea, spre deosebire de serviciul de securitate, şi a trebuit să ies din cadru din nou pentru o vreme. Începusem să mă gândesc cum aş putea demonstra că ceva neobişnuit se petrecea acolo.
De asemenea, îmi aminteam de anumite experienţe stranii anterioare, care au avut loc în vreme ce lucram la BJM. Astfel, a existat o perioadă când, brusc, un plasture de prim ajutor apărea pe mâna mea. Eram sigur că nu fu¬sese acolo cu 15 minute înainte! Nu-mi aminteam să-l fi pus eu. Şi acest fenomen straniu s-a petrecut de mai multe ori la rând. La un moment dat, în timp ce lucram la birou, am simţit brusc cum mâna începe să mă doară. Pe mână aveam o rană şi peste ea se afla un plasture. Eram absolut sigur că nici eu, nici altcineva nu-mi lipise acel plasture. Am devenit foarte suspicios. M-am ridicat de la birou şi m-am dus la infirmieră. I-am spus: „S-ar putea să-ţi pară ciudat, dar spune-mi, te rog, am fost eu aici pentru a-mi pune un plasture?”.
„Nu, nu aţi fost”, mi-a răspuns ea.
Am întrebat-o de unde l-aş fi putut lua şi mi-a spus: „Probabil l-aţi luat din trusele de prim ajutor. Nu vă amintiţi?”.
„Încerc să înţeleg”, i-am spus, după care am plecat.
Mă gândeam că singurul loc unde aş putea găsi un plasture la BJM este infirmieria. Aveam nevoie de orice dovadă, aşa că mi-am promis să nu mai folosesc vreodată o trusă de prim ajutor.
În final mi-am amintit de ce suferisem atâtea răni la mâini. În cealaltă realitate (în realitatea alternativă) eram deseori nevoit să mut diferite elemente de echipament. Eram cam singurul care putea face aceasta, căci oricine se apropia de acel echipament avea probleme. Dintr-un anu¬mit motiv, pe mine nu părea să mă afecteze, însă obiectele erau foarte masive şi greu de manevrat. Neavând pe nimeni dispus să mă ajute, rănile de la mâini şi plasturii de prim ajutor deveniseră un fapt curent. Îmi ţinusem promi¬siunea de a nu folosi truse de prim ajutor. De fiecare dată când apăreau, verificam dacă fusesem la infirmerie, iar fişele arătau clar că nu fusesem acolo. Pentru că era un fapt destul de straniu, probabil că infirmiera m-a raportat la serviciul de securitate. Aceştia m-au vizitat şi mi-au spus: „De ce întrebaţi de plasturi de prim ajutor, d-le. Nichols?”. Ştiam încă o dată că nu trebuie să mai continui.
Rememorarea acestor experienţe legate de plasturii de prim ajutor m-a ajutat să-mi împing amintirile până în 1978. Îmi aminteam de o zi când mă aflam la masa mea de lucru. Brusc, am simţit un miros puternic de transforma¬toare încinse. Apărea şi dispărea foarte repede. Era extrem de înţepător, precum mirosul de smoală arzândă. Aceasta s-a produs la ora 9 dimineaţa. Restul zilei a conti¬nuat normal până la ora 4 după-amiaza, când întreaga uzină a început să miroasă a fum irespirabil de la transformatoare încinse. M-am gândit: „Este exact acelaşi miros pe care l-am simţit la ora 9 dimineaţa!”. Dar mi-a trecut prin minte că probabil evenimentul nu s-a produs când cre¬deam eu. Nu poţi să dai foc unui transformator şi să faci fumul să dispară aşa de repede cum am simţit eu în acea dimineaţă.
S-au mai petrecut multe evenimente de o asemenea natură. Fiecare piesă din puzzle dădea o notă de confuzie subiectului principal. O mulţime de oameni au continuat să mă recunoască. Ara început să primesc genul de cores¬pondenţă pe care îl primeşte în mod normal o persoană care ocupă funcţia de vicepreşedinte într-o companie. De exemplu, am fost invitat să particip la o conferinţă despre patente şi brevete. Nu ştiam despre ce vorbeau. Am mai fost invitat la întâlniri cu un anumit director. De fiecare dată când vorbeam cu el, părea foarte agitat şi neliniştit.
Cele mai multe întrebări pe care le primeam de la aceste persoane erau despre „Proiectul Moonbeam”. Nu ştiam ce era. Dar într-o zi am avut un îndemn intuitiv. Subsolul clădirii de la BJM din Melville avea o zonă de maximă securitate. Deşi conştient că nu am aprobarea de a merge acolo, m-am dus. În mod normal, când treci dintr-o zonă de securitate în alta, trebuie să predai gar¬dianului de serviciu ecusonul tău, iar el îţi înmânează altul (cu un aspect diferit). Aceasta îţi permite apoi să intri în zona respectivă de securitate. M-am dus pur şi simplu şi am predat ecusonul meu, care era caracteristic unei zone de o mai mică securitate. Şi ce credeţi? Mi-a înmânat un alt ecuson cu numele meu pe el. Avusesem o presimţire şi a funcţionat. Am mers prin acea zonă şi mi-am lăsat intu¬iţia să mă ghideze. M-am îndreptat către o încăpere îmbră¬cată elegant în lemn de mahon. Înăuntru am găsit un birou mare pe care se afla o plăcuţă ce avea inscripţionate următoarele: „Preston B. Nichols, Assistant Project Director” (Asistentul Directorului de Proiect). Aceasta a fost prima dovadă fizică tangibilă pe care o aveam că, în mod clar, se petrecea ceva cu totul ieşit din comun. M-am aşezat la birou şi am început să răsfoiesc diferite dosare. Era imposibil să ies cu vreun document din birou, căci ştiam că la ieşirea din zona de înaltă securitate voi fi percheziţionat. Aşa că am încredinţat tot ce vedeam me¬moriei mele. Am avut o a doua carieră aici despre care nu ştiam aproape nimic! Nici măcar nu pot vorbi despre aceasta, deoarece sunt informaţii strict confidenţiale. Sunt obligat să nu dezvălui nimic din aceste informaţii pe par¬cursul a 30 de ani în urma unei înţelegeri pe care am sem¬nat-o cu BJM. Totuşi nu am semnat nimic cu privire la activităţile din cadrul „Proiectului Montauk”. Am petrecut în jur de şase ore în biroul meu nou descoperit, cercetând cu multă atenţie diferite documente. Apoi am decis să mă întorc la slujba mea obişnuită, înainte ca ziua să se fi ter¬minat. Am predat ecusonul şi am plecat. Au trecut cam două zile până când m-am decis că a sosit timpul să mă întorc şi să verific din nou situaţia. Am predat încă o dată ecusonul gardianului dar, de data aceasta, nu mi-a dat nimic în schimb. Mi-a spus: „Apropo, dl. Roberts (nume fictiv) doreşte să vă vorbească”.
Un bărbat, dl. Roberts se pare, a ieşit dintr-un birou pe uşa căruia scria „Project Director” (Director de Proiect). M-a privit şi m-a întrebat: „De ce vreţi să intraţi aici, domnule?”.
„Să ajung la celălalt birou al meu”, am răspuns eu.
Mi-a spus: „Nu aveţi nici un alt birou aici”.
Am indicat camera unde ştiam că se află biroul meu. Dar, după ce am intrat în cameră împreună cu directorul de proiect, am descoperit că totul dispăruse. În cele câteva zile cât nu mai fusesem acolo, ei şterseseră orice urmă de-a mea din acea cameră.
Probabil cineva realizase că-mi vizitasem biroul când nu trebuia. Intrasem într-o stare normală a minţii, care nu era pe placul lor. Se pare că ei nu lansaseră programul (prin care eram transferat în realitatea alternativă) pentru acea zi şi sunt convins că se întrebau de ce venisem. Probabil ei concluzionaseră că procesul avea fisuri şi că eram oarecum capabil să-mi amintesc de existenţa alterna¬tivă. Drept rezultat, ei au hotărât să oprească totul. Am fost escortat afară şi mi s-a spus că, dacă scoteam vreun cuvânt despre ceea ce credeam că văzusem, voi fi trimis în închisoare, iar „cheia va fi aruncată”.
Am încercat să mă gândesc la alte incidente bizare care avuseseră loc. Mi-am păstrat o atitudine suspicioasă şi am făcut investigaţii ani la rând. Eram acum sigur că experimentasem două existenţe separate. Cum se face că mă aflam la Montauk şi lucram la BJM, aparent în aceeaşi perioadă de timp? Deja ajunsesem la concluzia că trebuie să fi avut două slujbe simultan, pentru că a existat o perioadă când mă întorceam acasă epuizat.
Ajuns în acest punct, tot ceea ce aţi citit forma un haos imens în mintea mea. Ştiam că lucrasem în două dimensiuni temporale diferite sau poate chiar în mai multe. De fapt, descoperisem multe lucruri, dar totul îmi era mai degrabă confuz, decât limpede. În 1990, am reuşit să fac, totuşi, o descoperire majoră în cercetările mele. Începusem să construiesc o antenă Delta T pe acoperişul laboratorului meu. Într-o zi, mă aflam pe acoperişul labo¬ratorului şi lipeam inelele antenei în cutiile releului (care transmite semnale de la antenă în laborator). Se pare că, în vreme ce ţineam firele să le lipesc, funcţiile timpului îmi făceau mintea să se transpună în altă realitate. Cu cât sudam mai mult firele între ele, cu atât mai mult reuşeam să devin mai conştient de acest proces. Apoi, brusc, într-o zi, întreaga memorie mi-a revenit! Ceea ce puteam înţelege era că antena Delta T unea fluxurile de unde temporale în momentul în care eu conectam firele între ele. Pur şi simplu îmi modifica gradat percepţia minţii cu privire la timp. Antena accentua timpul (curbându-l) şi astfel se producea o curbare suficientă pentru ca eu să mă aflu la modul subconştient în două linii temporale. Aceasta a fost reuşita memoriei mele.
Oricare ar fi fost explicaţia, eu eram bucuros că recâştigasem o mare parte din memoria mea. Cred, de asemenea, că teoria mea despre antena Delta T este corec¬tă, deoarece, cu cât petreceam mai mult timp lucrând la antenă, cu atât îmi reveneau mai multe amintiri. Până în iunie 1990, îmi recăpătasem toate amintirile mele impor¬tante.
În iulie am fost concediat. După acel moment toate relaţiile mele apropiate au fost, de asemenea, înlăturate. După ce lucrasem la BJM mai bine de două decenii, acum nu mai aveam prieteni şi nici alte legături cu compania. Sursele mele de informaţii au fost sever reduse.
Aveţi acum o panoramă generală a circumstanţelor în care am reuşit să-mi recâştig memoria. Următoarea parte a cărţii conţine prezentarea „Proiectului Montauk”, ce include o descriere generală a tehnologiei implicate. Istorisirea se bazează pe propriile mele amintiri şi pe informaţiile care mi-au fost împărtăşite de diferiţi colegi implicaţi, la rândul lor, în acest proiect de amploare.


Sursa: Autor: Preston B. Nichols , Autor: Peter Moon
Editura: Daksha