www.eBizar.tk

PROIECTUL MONTAUK

Nu mai este nici un secret faptul că în SUA Congresul a făcut mari presiuni asupra CIA-ului pentru a descoperi tot ce se petrece în cercurile de spionaj. Astfel, li s-au redus din fonduri şi li s-au limitat puterile legale. Totuşi, în con¬textul pe care-l discutăm aici, chiar dacă CIA-ul a fost impli¬cat într-o anumită măsură în „Proiectul Montauk”, nu ei au beneficiat de rezultate.
Când Congresul a sistat „Proiectul Phoenix”, grupul de la Brookhaven construise deja un întreg angrenaj în jurul acestui proiect. Deţineau tehnologie „reich-iană” şi tehnologie stealth care, în mod cert, puteau afecta mintea umană.
Grupul Brookhaven a contactat Pentagonul, infor¬mând conducătorii acestuia despre tehnologia excepţio¬nală la care lucrau. Ei au expus Pentagonului informaţii despre un dispozitiv care ar putea face ca inamicul să se predea fără a mai fi nevoie de vreo confruntare, printr-o simplă apăsare de buton. Bineînţeles, armata a fost foarte interesată, căci acesta era visul oricărui expert de război.
Imaginaţi-vă un dispozitiv care ar putea face inamicul să se predea înainte de începerea bătăliei.
Plină de entuziasm, armata era gata să coopereze. A fost informată că nu aveau nevoie de suport financiar, de aceasta ocupându-se chiar grupul de la Laboratoarele Naţionale Brookhaven. Echipa de cercetare avea nevoie doar de un spaţiu adecvat unde puteau fi realizate experi¬mentele în deplină securitate, precum şi de anumite echipamente şi personal militar. Au înmânat astfel armatei o listă cu toată tehnologia necesară. De o importanţă deosebită pe această listă se afla vechiul radar Sage. Pentru acest proiect era nevoie de o radiosondă uriaşă care să opereze în gama de frecvenţe de la 425 la 450 MHz. Din cercetări anterioare se ştia că aceasta reprezenta una din „frecvenţele fereastră” prin care se putea pătrunde în conştiinţa umană. Aşadar, era nevoie de un radar de înaltă putere care să funcţioneze în gama de frecvenţe menţio-nată anterior.
Armata avea exact ceea ce grupul Brookhaven căuta: o bază militară aparţinând Forţelor Aeriene la Montauk Point care găzduia un radar Sage ieşit din uz, ce se potrivea perfect cu necesităţile lor. Sistemul avea deja secţiuni RF şi un modulator, necesare construirii uriaşei radiosonde.
Radarul Sage de la Montauk făcuse parte iniţial din unul din primele sisteme de avertizare folosit în scopuri de apărare în perioada anilor '50 - '60. Astăzi, sateliţii şi radarele ce scanează deasupra orizontului fac ca acea tehnologie să fie cu mult depăşită pentru a mai putea fi uti¬lizată în scopuri de apărare. În mod cert se ridică o între¬bare importantă, chiar dacă unii nu cred această poveste. De ce un sistem de apărare învechit a fost repus în funcţi¬une şi utilizat pentru o perioadă de peste 10 ani?
Acest proiect a fost numit „Phoenix II”, de către oficialii implicaţi. De atunci, el a fost numit de mine şi de alţii la rândul lor implicaţi, „Proiectul Montauk”.
Până în acea perioadă, Congresul fusese informat de ceea ce se petrecea. Dar, din această fază, proiectul ce fu¬sese interzis de Congres era continuat de grupuri indepen¬dente care operau în afara unui control guvernamental şi, în acest proces, foloseau chiar armata SUA. Bineînţeles, apare întrebarea „Cine foloseşte pe cine?”.
Dar ceea ce trebuie subliniat aici este că proiectul se desfăşura fără supravegherea oficialilor aleşi, în ciuda obiectivelor acestora.
Baza militară de la Montauk fusese redeschisă. Radarul Sage a fost închis din 1969 până în 1970, când baza a fost predată în grija Serviciului General de Administraţie. Era o bază ce aparţinuse guvernului, unde nu se afla nimic important, iar finanţarea guvernamentală fusese oprită.
Era evident că pentru efortul redeschiderii bazei erau necesare fonduri uriaşe. Finanţarea este însă învăluită în mister, dar pare a fi în întregime privată. Nu deţin docu¬mente autentice în privinţa surselor de finanţare, dar cunoştinţele mele de la Montauk mi-au spus că banii prove¬neau „prin bunăvoinţa” naziştilor.
În 1944, un tren militar american trecea printr-un tunel francez transportând aur nazist în valoare de 10 mi¬liarde de dolari. Trenul a fost dinamitat în vreme ce se afla în tunel. În tren se aflau şi 51 de militari americani. Generalul George Patton se afla în Europa la acel moment şi a investigat tragicul incident, dar nu înţelegea cum a fost posibil ca un tren ce aparţinea trupelor americane să fie dinamitat în vreme ce se afla pe teritoriul de vest al Aliaţilor. Soarta celor 10 miliarde de dolari a rămas, de asemenea, învăluită în mister, iar eforturile lui Patton au fost blocate.
Mi s-a spus că acest aur a ajuns, în final, la Montauk. Erau 10 miliarde de dolari în aur, calculate la 20 de dolari uncia. Acea cantitate de aur valorează astăzi 200 de mi¬liarde de dolari. Suma a fost folosită pentru finanţarea deschiderii proiectului şi pentru susţinerea cercetărilor în anii ce au urmat. După ce au fost cheltuiţi, se presupune că proiectul a fost finanţat de către abominabila familie Krupp , care deţinea controlul corporaţiei ITT.
Spre sfârşitul anilor 1970-1971, Baza Militară a Forţelor Aeriene de la Montauk, Batalionul Radar 0773, a fost redeschisă. Trebuia desemnat personalul, instalat echipamentul şi pregătită întreaga bază de cercetare.
Au fost puse la punct cele mai stricte măsuri de securi¬tate, o parte din ele pe deplin întemeiate. Deşi era impli¬cată şi tehnologia secretă stealth, nu era un secret faptul că aparatul de zbor stealth (invizibil detecţiei radar) a fost proiectat cu un înveliş care absorbea undele instalaţiilor radar. Anumite aspecte ale tehnologiei, numite „recipient electromagnetic”, precum şi modul în care ea era activată au rămas însă strict secrete. Nu vom descrie şi nici nu vom discuta aici despre aceste aspecte, căci ele reprezintă un secret miliar care priveşte securitatea Statelor Unite. În această carte intenţionăm să dezvăluim un proiect care nici măcar nu trebuia să fi fost vreodată conceput. Neavând vreun scop militar sau de îmbunătăţire a apărării naţionale pe care să se focalizeze, proiectul a fost conceput pentru controlul minţii colective a maselor, şi aceasta în ciuda interzicerii sale de către Congres.
Staff-ul era un amestec de militari, angajaţi ai guvernu¬lui şi, de asemenea, personal ce provenea de la diferite cor¬poraţii. Eu am fost unul din ultima categorie menţionată şi am fost cooptat în proiect în anul 1973. În cadrul proiectu¬lui erau implicaţi şi un număr de tehnicieni ai Forţelor Aeriene care lucraseră la radarul Sage în anii '60. Forţele Aeriene i-au repartizat la Montauk, deşi această bază mili¬tară era trecută în documente ca fiind abandonată. Tehnicienii au menţionat grupului Phoenix că ei puteau schimba starea generală a bazei modificând frecvenţa şi durata de pulsaţie a radarului. Observaseră acest efect ca o curiozitate profesională după ani de zile de lucru cu radarul.
Era o surpriză pentru specialiştii Phoenix şi ei au con¬siderat acest fapt deosebit de interesant. Schimbând rata pulsaţiei şi lăţimea de bandă sau de undă a pulsului, ei puteau modifica modul general în care fiinţele umane gân¬deau; era exact ceea ce ei căutau. Această nouă informaţie a condus la ceea ce eu numesc acum experimentele „cup¬tor cu microunde”. Au luat reflectorul (care seamănă foarte mult cu o coajă de banană şi care se poate vedea de la distanţă dacă vă aflaţi la Montauk Point) şi l-au rotit spre vest, orientându-l către în jos pentru a-l focaliza pe una din clădiri, unde ei credeau că este un loc sigur.
Înăuntrul clădirii, într-o cameră ecranată, au montat un scaun. La început aşezau pe cineva pe scaun - această persoană era de obicei Duncan Cameron. Apoi deschideau şi închideau uşa camerei, încercând să determine nivelul energiei UHF (frecvenţă ultra înaltă - microunde) care intra în cameră. Toate acestea se realizau atâta timp cât antena era focalizată într-un punct din faţa clădirii. În acelaşi timp, transmiţătorul emitea gigawati de energie electrică.
Au făcut experimente programând transmiţătorul la lăţimi diferite de puls şi la diferite rate ale acestuia, uti¬lizând diverse frecvenţe. Au încercat tot ce le trecea prin minte, efectuând simple experimente empirice. Doreau să vadă ce se poate petrece cu persoana aflată pe scaun când era „bombardată” cu frecvenţe „x”, impulsuri etc. Au obser¬vat că anumite schimbări făceau ca persoana respectivă să plângă, să râdă, să doarmă, să se emoţioneze etc. Erau zvonuri că, ori de câte ori radarul Sage intra în funcţiune, starea generală a întregii baze militare se schimba. Aceste observaţii erau foarte interesante pentru cei care suprave¬gheau desfăşurarea proiectului, pentru că ei erau în primul rând interesaţi de studiul factorului uman.
Doreau să vadă cum puteau controla şi modifica undele cerebrale. Aceasta se făcea schimbând frecvenţa pulsului şi amplitudinea sa în corespondenţă cu diferite funcţii biologice. În acest mod puteau fi controlate gân¬durile unei persoane. Folosind frecvenţa radio de 425-450 MHz, ei aveau practic o fereastră deschisă către mintea umană. Următorul pas era să descopere ce se afla in interi¬orul ei.
Deşi uşa camerei ecranate era închisă aproape contin¬uu, ea nu izola perfect încăperea. Subiecţii erau expuşi unui câmp electromagnetic puternic pentru a le influenţa undele cerebrale, însă suficient de redus pentru a nu le cauza afecţiuni de natură biologică. Totuşi, dacă expune¬rile se desfăşurau în mai multe zile consecutiv pe aceiaşi subiecţi, ele aveau efecte distrugătoare asupra lor.
De pildă, Duncan a suferit serioase perturbări la nivel cerebral şi de ţesut, ca rezultat al expunerilor la 100 KW de unde RF (Frecvenţă Radio) de la o distanţă de 100 metri.
Undele radio aproape i-au „copt” plămânii şi creierul. Peste tot în corpul său unde exista o modificare de densitate, se creau zone de căldură sau energie datorită concentraţiei microundelor. Medicul care l-a consultat pe Duncan a făcut unele comentarii despre starea neobişnuită a ţesutului plămânilor săi. Nu mai văzuse nimic asemănător. Un alt doctor care l-a consultat a mărturisit că mai văzuse aşa ceva o singură dată, când cineva ajunsese accidental în faţa unei puternice raze radar.
Analizele anterioare şi cele de după 1986 au indicat faptul că creierul lui Duncan era, din punct de vedere me¬dical, „mort”. Iniţial rugasem câţiva mediumi să îl „exa¬mineze” pe Duncan. Ei susţinuseră, de asemenea, că are creierul „mort”. Mai ştiam că exista posibilitatea injectării unei anumite substanţe în creier, după care se putea face o radiografie sau o scanare care putea revela ce zone din creier mai erau oxigenate. Indivizii cu creierul „mort” suferă datorită neoxigenării creierului. Dacă mediumii determinaseră corect, aceasta însemna că creierul lui Duncan nu mai folosea suficient oxigen.
Am vorbit cu un neurolog cu care eram în relaţii de prietenie şi a confirmat că, în mod cert, este posibil ca indi¬vizii cu creierul mort să continue să trăiască. El a citat unele experimente efectuate post-mortem pe subiecţi umani în Anglia şi în SUA, ale căror creiere s-a constatat că erau acoperite de un înveliş neobişnuit, de aproximativ 1 mm grosime.
Mai interesant totuşi era un alt caz pe care-l întâlnise în urmă cu 10 ani. A luat câteva radiografii ale unei persoane normale şi mi-a arătat zonele roşii. Mi-a arătat şi unele zone albastre, dar acestea nu aveau nevoie de mult oxigen. Apoi mi-a arătat o altă radiografie unde întregul creier era albas¬tru. Aceasta însemna că persoana respectivă trăia precum un om perfect normal, cu excepţia unor pierderi de me¬morie datorate situaţiei respective. Era în mod clar o per¬soană cu creierul „mort”, iar acesta folosea suficient oxigen cât să nu putrezească. Am observat colţul radiografiei şi am fost surprins să văd scris pe ea numele lui Duncan.
I-am cerut doctorului o explicaţie, dar nu era foarte sigur. Nu putea oferi decât o concluzie teoretică bazată pe capacităţile sufletului. El a spus că profesia sa recunoştea existenţa fenomenelor legate de suflet, dar nu le putea înţelege.
În acest punct înţelegeam că singurul motiv pentru care Duncan mai este încă în viaţă se datorează unei aptitu¬dini puternice a psihicului său. Astfel, partea psihică (sufletească) a minţii a preluat partea fizică a minţii, întreţinând corpul fizic. Tulpina creierului său este vie; coloana sa vertebrală este sănătoasă; corpul său fizic este în viaţă, dar partea superioară a creierului său este, practic vorbind, moartă. Energia psihicului (sufletului) său întreţine corpul cu ajutorul tulpinii creierului.
Duncan nu era singura persoană afectată. Nu ştim exact câte persoane au fost implicate, dar oricum numărul acestora a fost foarte mare.
Prin 1972 sau 1973 ei au înţeles în sfârşit că tehnologia stealth nu avea nimic de-a face cu radiaţiile ce produc arderi. Una dintre acele teorii era că radiaţiile care nu pro¬duc arderi erau emise, de fapt, prin reflector şi se îndrep¬tau în direcţia opusă punctului de focalizare a antenei.
Au încercat această teorie şi au întors antena cu 180 de grade. Au ţintit razele distrugătoare spre cer, iar spre subiecţii din cameră se emiteau radiaţii nedistrugătoare. Apoi au descoperit că aceste radiaţii aveau aceleaşi efecte de modificare a stărilor, dacă nu chiar mai intense ca cele¬lalte, iar aceasta se petrecea fără să mai producă vreun rău subiecţilor. Din nefericire, era deja prea târziu pentru per¬soanele pe care s-au făcut experimentele anterioare.
În această fază a proiectului, ei erau interesaţi de mo-nitorizarea oamenilor şi de modificarea gândurilor sau a stărilor lor psihice. Nu conta în mod deosebit cum induceau aceste modificări de stare, ci mai ales circum¬stanţele în care se produceau. Au fost invitaţi soldaţi din diferite unităţi militare pentru a-şi petrece acolo sfârşiturile de săptămână. Din punctul de vedere al militarilor, era vorba de o excursie gratuită într-o locaţie frumoasă. În exteriorul bazei exista o sală de gimnastică bine dotată şi o sală de bowling cu cazare şi hrană excelente. Ceea ce era însă necunoscut militarilor care veneau astfel în week-end, era că ei deveniseră astfel cobai pentru experimentele de control al minţii. Totuşi, aceştia nu erau singurii cobai. S-au întreprins experimente şi pe civilii din oraşe precum Long Island, New Jersey, New York şi Connecticut, doar pentru a vedea cât de departe se putea ajunge cu diferitele tipuri de metode. Totuşi, cele mai multe experimente s-au realizat pe soldaţii aflaţi în vacanţă.
Se monitorizau diferite tipuri de impulsuri, încercând orice frecvenţă, iar apoi observau şi etichetau diferitele efecte. Erau experimente pur şi simplu empirice şi astfel s-a acumulat o importantă bază de date. După ce au obţinut suficiente informaţii, au început să înţeleagă treptat sem¬nificaţia efectelor diferitelor funcţii.
Tot în timpul acestei perioade au experimentat şi schimbarea bruscă de frecvenţe. Aceasta consta din schim¬barea instantanee şi aleatoare a frecvenţei pe una din cele cinci frecvenţe diferite pe care era programat transmiţă¬torul. Această fază a proiectului a devenit mai târziu foarte importantă, căci reprezenta un element cheie pentru obţinerea curbării timpului.
Au descoperit că salturile foarte rapide de la o frecvenţă la alta făceau modulaţiile mai active din punct de vedere psihic. A fost dezvoltată atunci o bază de date care înregistra momentele de schimbare a frecvenţei (adică momentele când o persoană trecea de la o frecvenţă la alta), modulaţia impulsurilor, rata la care impulsurile erau modulate, lăţimea impulsurilor şi tensiunea de ieşire. Schimbarea bruscă a frecvenţei a fost apoi cuplată cu efectele sale de feed-back. Baza de date era foarte mare şi acoperea un larg spectru de cauze şi efecte.
După intense experimentări, au realizat un panou de control cu care puteau programa diferite modulaţii şi sin¬cronizări ale impulsurilor, astfel încât transmisia generată urma să „semene” gânduri-tipar într-un individ. Aceasta însemna că puteau seta această pulsaţie pentru orice do¬reau şi apoi aşteptau să se producă efectul scontat.
Toate acestea au fost realizate în trei sau patru ani de cercetări. Transmiţătorul era acum operaţional la întreaga sa capacitate şi pregătit pentru emisii programate. Puteau fi lansate programe care puneau transmiţătorul să treacă prin toate fazele sale. Programele erau create pentru a putea schimba dispoziţiile oamenilor, inducându-le stări de tulburare şi, de asemenea, pentru amplificarea ratei de infracţionalitate. Chiar şi animalele din vecinătate erau programate să facă lucruri ciudate.
Cercetătorii puteau chiar crea programe prin care să se focalizeze asupra unei maşini, oprindu-i toate funcţiunile electrice. Nu ştiu care erau modulaţiile sistemului în acele momente, dar am înţeles că ei descoperiseră aceasta acci¬dental.
Într-o zi, unele vehicule militare executau patrulări în jurul bazei. Brusc, acestea s-au oprit, nemaifiind pentru moment funcţionale. A urmat o investigaţie pentru a descoperi ce se petrecea cu transmiţătorul în acele clipe şi astfel a fost dezvoltat un alt program. La început, progra¬mul putea doar să facă lumina farurilor maşinilor să scadă în intensitate. Ulterior a fost îmbunătăţit şi curând putea opri toate funcţiile electrice de la orice autovehicul.
Câţiva ani de cercetări şi acumulări de informaţii au condus, în final, la obţinerea unui dispozitiv pentru con¬trolul minţii. Următorul obiectiv era crearea unei tehnologii de precizie în această direcţie. Pentru atingerea acestui ţel s-au obţinut ajutoare din surse foarte oculte.


Sursa: Autor: Preston B. Nichols , Autor: Peter Moon
Editura: Daksha