www.eBizar.tk

VON NEUMANN TRĂIEŞTE!

După finalizarea primei schiţe a acestei cărţi, a avut loc un nou eveniment. Mă refer aici la unele incidente care au început în urmă cu mulţi ani, dar care au fost soluţionate abia de curând.
Această situaţie îl are în centru pe John von Neumann şi întăreşte teoria că el nu a murit în 1958, aşa după cum se ştie.
În 1983 am fost contactat de un prieten de-al meu din New York pe care-l voi numi Klark. El ştia că eram interesat de echipamente de comunicaţie şi mi-a vorbit despre un bătrân furnizor pe care-l voi numi dr. Rinehart. Rinehart era o legendă printre furnizorii de echipamente radio.
Klark spunea că acest om deţinea o colecţie de echipa¬mente care datau de prin anii 1930 şi 1940. Am stabilit o întâlnire cu dr. Rinehart sub pretextul că doresc să cumpăr tot echipamentul său. Klark ne-a făcut cunoştinţă, iar Rinehart mi-a arătat impresionanta sa colecţie. Dorea sin¬cer să o vândă, dar preţul mi s-a părut exagerat. O mare parte din echipament era învechit şi ieşit din uz, iar transportul său costa cam încă pe atât. Preţul propus de el era de-a dreptul exorbitant şi m-am gândit că tipul e puţin nebun. Dar se pare că înnebunise şi mai tare după ce am plecat. Klark l-a vizitat din nou şi a fost întâmpinat la uşă cu o armă de foc. Rinehart l-a ameninţat cu arma şi i-a spus că nu dorea să-l mai vadă pe ticălosul de Preston pe propri¬etatea sa şi nici măcar pe Klark sau pe oricare dintre pri¬etenii săi. A ameninţat că, dacă ne mai vede din nou pe acolo, ne împuşcă.
Klark, încercând să-l calmeze, l-a întrebat ce se petre¬cuse. Nici Klark nu ştia de ce era atât de supărat. Rinehart i-a spus că Preston se întorsese în noaptea imediat urmă¬toare zilei în care îl vizitase şi l-a jefuit.
I-a descris cum cineva fusese la el acasă, l-a legat de scaun, după care a scotocit prin toată casa şi i-a furat banii. În mod cert nu fusesem eu, iar Klark şi cu mine eram de-a dreptul şocaţi. Anii au trecut şi uitasem de circumstanţele enigmatice cu privire la dr. Rinehart.
După ce mi-am recăpătat amintirile cu privire la „Proiectul Montauk”, l-am recunoscut brusc pe dr. Rinehart. Era, de fapt, John Eric von Neumann, creierul din spatele Experimentului Philadelphia şi al „Proiectului Montauk”!
Cu mulţi ani în urmă, probabil de prin 1958, von Neumann fusese înscris într-un „program de relocalizare a martorilor”. I se atribuise o nouă identitate - dr. Rinehart -şi trecuse într-un nou rol, cel de furnizor de echipamente radio. Rămăsese, de asemenea, la dispoziţia autorităţilor care conduseseră Proiectele „Phoenix” şi „Montauk” şi lucra pentru ei ori de câte ori era nevoie. Aceasta se petre¬cea uneori o dată la câteva luni.
Acest om nu doar arăta precum von Neumann, ci, în plus, diplomele sale de doctor în matematică şi fizică erau agăţate pe perete şi proveneau din Germania. În ciuda acestor dovezi evidente, el susţinea că nu părăsise niciodată Statele Unite.
Era, de asemenea, evident că memoria şi facultăţile mintale ale acestui om fuseseră afectate.
Am vorbit despre aceasta cu Al Bielek şi ne-am gândit că prezenţa mea pe proprietatea lui von Neumann era prea greu de suportat pentru el. Probabil îşi amintise de mine de la Montauk şi asta l-a speriat, făcându-l să-şi piardă con¬trolul. Toate acestea sunt oricum fascinante, însă interesul meu personal, oarecum curios, era pentru receptoarele radio pe care el le deţinea. Şi Al îşi amintise de von Neumann şi dorea să-l viziteze. De fapt, lui von Neumann (ca dr. Rinehart) îi plăcea de Al. Sperând să pun mâna pe acele receptoare, l-am dus cu maşina pe Al la casa lui Rinehart.
Nu eram siguri cum să abordăm situaţia cu receptoarele. Ne gândeam să mă deghizez cumva, dar am considerat că ar fi mai uşor să-l pun pe Al să le cumpere în numele meu.
Al a coborât din maşină şi l-a salutat. Eu am rămas înăun¬tru, în speranţa că mă va ignora. A început să plouă, aşa că Rinehart i-a spus lui Al că era mai bine să meargă la rulotă, aflată de cealaltă parte a proprietăţii, acolo unde se afla echipamentul. Rinehart a trecut pe lângă maşină şi m-a priv¬it direct în ochi. Foarte amabil, mi-a spus că pot veni şi eu. Se pare că Rinehart nu mă recunoscuse. I-am urmat la rulotă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. Cei doi vorbeau, iar eu ascultam. Adevărata identitate a lui von Neumann încă nu ieşea la suprafaţă. Vorbind cu noi, păstra strict per¬sonalitatea dr. Rinehart. Când s-a oprit din vorbit, i-am spus lui Rinehart că auzisem că deţinea o instalaţie de recepţie uriaşă, unde fiecare receptor se potriveşte într-un anumit spaţiu special.
El a spus: „A, lucrul ăla! Mă gândeam să-l păstrez. Dar, mă rog, n-o să-l folosesc niciodată. Nici măcar nu pot să-l mişc. O să-l păstrez sau poate o să-l vând, încă nu ştiu”.
L-am întrebat cât cerea pe el şi mi-a răspuns că mi-l dă pentru o mie de dolari. I-am spus că eu şi Al nu ne puteam permite o asemenea sumă, aşa că a sugerat să facem o ofer¬tă. Al mi-a spus să ofer 600 de dolari pentru patru frag¬mente de receptoare. A spus că era ceva mai puţin decât voia şi că trebuie să se gândească. Am plecat în termeni amicali şi ne-am întors acasă.
Am aranjat o altă întâlnire cu el mai târziu. Atunci ne-a spus că dorea echipamente hi-fi şi că am putea face un schimb. Am găsit ce ne-a cerut şi ne-am întors. S-a uitat la ele şi efectiv i-au dat lacrimile. Era încântat să vadă echipa¬mentul şi şi-a amintit de oamenii care proiectaseră mare parte din el. Şi-a cerut scuze şi ne-a spus că nu putea folosi echipamentul. Dorea bani gheaţă. Ne-a spus să ne întoarcem să luăm receptoarele în cazul în care reuşeam să vindem materialul.
Am transportat totul din nou la Long Island. Mă simţeam frustrat, dar nu doream să renunţ. Echipamentul valora 750 de dolari la furnizori şi l-am vândut imediat. Doream să obţin repede receptoarele pentru că începuse să devină cunoscute printre colecţionari, care le-ar fi achi¬ziţionat imediat, dacă nu acţionam rapid. Am luat cu mine 800 de dolari şi ne-am dus din nou să-l vedem pe dr. Rinehart. Mă însoţeau doi prieteni, pentru a mă ajuta cu echipamentul. Din fericire, vremea era frumoasă şi nu avea să interfereze cu planurile noastre.
Dr. Rinehart a ieşit din casă şi era din nou foarte ama¬bil şi binevoitor. I-am arătat 750 de dolari şi mi-a spus că nu dorea nici un ban până nu era sigur că eram satisfăcut de receptoare. Am mers să vedem receptoarele şi am fost foarte surprins. Avea patru piese de echipament, iar eu îmi aminteam doar de una. Era dispus să le vândă pe toate pen¬tru 750 de dolari pe care îi oferisem, ceea ce era mai mult decât acceptabil pentru el. De fapt, eram puţin încurcat. Iniţial ceruse 1200 de dolari pe o piesă de echipament, ceea ce însemna 4800 de dolari pentru întregul sistem for¬mat din patru piese. Acum, după şapte ani, el a acceptat 750 de dolari. Opinia mea este că el dorea, dintr-un anumit motiv, ca eu să deţin aceste receptoare. Încă nu ştiu exact care era motivul real.
Fiind curios, priveam cu atenţie receptoarele în vreme ce cei doi prieteni cu care venisem au intrat într-un coteţ de păsări unde era depozitat echipament electronic produs de Western Electric, care ştiam că îi interesează. Dr. Rinehart stătea pe un scaun în apropiere de receptoare. Brusc, am observat că nu mai era Rinehart. Era John von Neumann! Îşi amintise de identitatea sa adevărată şi înce¬puse să vorbească. În mod clar îşi amintise de mine şi mi-a spus unele lucruri deosebit de importante pe care însă nu¬mi este permis să le divulg. A mai spus că, de-a lungul anilor, el văzuse cum milioane de dolari fuseseră puşi în conturi bancare elveţiene secrete. Banii urmau să fie folosiţi pentru compensarea multor oameni care au lucrat la „Proiectul Montauk” şi care suferiseră de pe urma proiectului. Se pare că în perioada când l-am vizitat eu, cu mulţi ani în urmă, un anumit fel de semnal a alertat grupul secret care sprijinise „Proiectul Montauk”. Von Neumann a fost legat şi jefuit în următoarea noapte, iar documentele despre conturile bancare secrete dispăruseră. Acum a înţe¬les că eu nu fusesem implicat cu adevărat în acel jaf.
Nu am reuşit să transport receptoarele până a doua zi. Era o muncă dificilă. Am scos receptoarele din suporturile lor pentru a fi mai uşor de transportat.
Se putea spune că Rinehart era prezent, dar această personalitate a sa apărea şi dispărea în mod repetat. Mai întâi era Rinehart, apoi era von Neumann. Era precum o jucărie yo-yo. În final s-a stabilizat la personalitatea lui von Neumann. Mi-a spus atunci că el obţinuse aceste recep¬toare pentru un motiv foarte bun. Ele puteau fi folosite în cadrul unuia din cele două proiecte: „Proiectul Rainbow” (Experimentul Philadelphia) sau „Proiectul Montauk”. Mai mult, receptoarele puteau face aceasta aflându-se oriunde în spaţiu şi timp în univers. El mai credea că acest receptor era principalul martor de la Montauk înspre USS Eldridge şi spunea că putea recepţiona prezenţa lui Eldridge din 1943.
Se părea că von Neumann terminase ceea ce avea de spus. Personalitatea lui Rinehart revenise din nou, iar eu am încărcat receptoarele pentru a le duce la Long Island. Nu ştiam cum funcţionau şi nici cum trebuiau utilizate. Primul meu pas a fost să-l rog pe Duncan să efectueze o scanare mediumică. El a indicat faptul că receptorul se putea acorda cu orice punct din timp prin punctul de referinţă al momentului zero. Mi-a spus că, dacă reuşeam să descopăr cum se făcea acordarea sa pe o frecvenţă sau alta, atunci aş fi putut să-l acordez cu orice punct din timp.
Mi-am adus aminte că von Neumann ne spusese că acest echipament constituia o parte foarte importantă din aparatura care se folosea la Montauk pentru a călători în timp. Nu m-am întrebat până atunci dacă echipamentul pe care îl aveam acum fusese ori la Montauk, ori pe nava Eldridge. Cred că fusese folosit la experimentul din portul Navy Yard din Philadelphia (Portul Marinei Militare Philadelphia), în anii '40.
Am vrut să localizez provenienţa acestui echipament pentru a afla cine l-a fabricat. Prin urmare, l-am sunat pe cel mai mare furnizor de echipamente radio din ţară. Nu auzise niciodată de receptorul FRR 24. Am discutat cu mai mulţi prieteni din branşă şi am descoperit o singură per¬soană care văzuse sau auzise despre acest tip de receptor. Persoana respectivă a spus că receptoarele provin de la firma RCA. Chiar el deţinuse la un moment dat o aseme¬nea piesă, dar a vândut-o unui bătrân din New York, contra unui preţ exorbitant. M-am gândit la dr. Rinehart şi, în urma verificării făcute prin intermediul acestei persoane, s-a dovedit că, într-adevăr, bătrânul respectiv era chiar dr. Rinehart. Acea persoană mi-a spus însă că deţinuse doar două piese, din cele pe care mi le vânduse dr. Rinehart. Existau în total patru şi el trebuie să fi cumpărat celelalte două de la altcineva. Cu ajutorul dr. Rinehart am reuşit să o descopăr şi pe cealaltă persoană. Era un tânăr care mi-a spus, de asemenea, că receptorul FRR 24 provenea de la RCA.
Am hotărât să cercetez câte astfel de receptoare au fost puse în circulaţie. Am sunat la Surplus Disposal Agency, le-am comunicat seria de la receptor, iar ei au făcut o verificare pe computer. O doamnă de la agenţie mi-a spus că fuseseră puse în circulaţie doar trei recep¬toare FRR 24. Toate celelalte sisteme ori erau în folosinţă, ori fuseseră distruse. Apoi a precizat că aceste receptoare au fost confidenţiale până de curând. Mi-a spus că, dacă oricare dintre ele era aruncat la fiare vechi, manualele de utilizare erau distruse.
De asemenea, mai exista o indicaţie conform căreia fiecare echipament FRR 24 conţinea 34 kg de argint. Se spune că echipamentele au fost distruse şi vândute furnizo¬rilor pentru a se recupera argintul. În nici un caz nu mai poate fi vorba despre o refolosire a lor, căci, pentru a fi dis¬truse, ele au fost introduse la concasor.
Raportul indica faptul că echipamentele FRR 24 erau scoase din fabrică doar atunci când guvernul era de acord să vândă un astfel de dispozitiv către o companie inter¬naţională de comunicaţii. Au existat trei asemenea situaţii. Un dispozitiv FRR 24 a ajuns la RCA, unul la ITT (pe coas¬ta de vest a Americii) şi unul la Vero Beach, Florida. Am încercat să găsesc persoanele care au lucrat cu aceste dis¬pozitive. În cele din urmă, am localizat un domn pensio¬nat care lucrase la RCA, la staţia de recepţie a diviziei din Rocky Point (punct aflat în zona de est a insulei Long Island). Acest domn mi-a spus că FRR 24 se aflase la RCA vreme de ani de zile. El era foarte pasionat de receptoarele radio şi le considera de-a dreptul excepţionale. Totuşi, atunci când erau pornite, spunea el, se percepea o inter-ferenţă foarte stranie de-a lungul lui Long Island Sound. Era un mister şi nici el sau altcineva nu putea să înţeleagă. A mai menţionat că receptoarele scoteau zgomote ciudate şi că RCA a hotărât, în final, să nu le mai folosească. Von Neumann mia spus că două receptoare de la RCA, filiala din Rocky Point, au fost trimise înapoi în anii '30. Unul a ajuns la Philadelphia Navy Yard şi a fost folosit pentru a localiza „Proiectul Rainbow” în 1943. Celălalt receptor a ajuns la RCA pentru a fi dezmembrat şi studiat cu scopul de a fi reprodus şi aplicat la tehnologia perioadei respec¬tive. Este interesant de observat că, în 1930, RCA a făcut progrese uriaşe în tehnologia radio. În special anii 1933 şi 1934 au abundat în noi descoperiri. Dacă von Neumann are dreptate, RCA a primit şi a analizat receptoare din viitor. Este foarte posibil ca însuşi von Neumann să le fi trimis înapoi. Receptorul care a ajuns la Philadelphia Navy Yard a intrat, în cele din urmă, în posesia mea şi încă îl mai am şi în prezent. Receptorul dezasamblat a fost îmbunătăţit de către RCA şi aceasta este varianta care a ajuns la Rocky Point, aspect care a fost posibil datorită realizării unei bucle temporale; de aceea pot fi constatate unele diferenţe între receptoarele RCA (receptoarele FRR 24 pe care le-am achiziţionat recent de la von Neumann) şi cel folosit în tim¬pul Experimentului Philadelphia. Ambele receptoare au totuşi mai multe asemănări decât diferenţe.
În plus faţă de aceasta, deţin, de asemenea, echipa¬mente proiectate de Tesla, care par a fi inspirate de recep¬torul FRR 24, ce fusese trimis înapoi din viitor de către von Neumann.
În orice caz, tehnologia radio a progresat foarte mult în anii '30. Ca inginer şi profesionist în tehnologie radio, concluzia mea personală este că această dezvoltare nu putea fi realizată fără un ajutor susţinut. De exemplu, Nikola Tesla crea totdeauna controverse şi opinii virulente în lumea ştiinţifică atunci când afirma că el se afla în comu¬nicare cu o anumită rasă de extratereştri.
Mai există un alt punct de interes major în ceea ce priveşte receptorul FRR 24. Când am luat aceste aparate de la Rinehart, am observat că stratul de aluminiu era corodat pe interior. Aluminiul nu se corodează decât dacă este amestecat cu impurităţi. Panoul de aluminiu din şasiu nu avea totuşi o astfel de coroziune. Aşadar, şasiul era făcut dintr-un aluminiu foarte pur. Aluminiul comercial folosit la echipamentele radio nu este, de obicei, foarte pur.
Ce ne spun toate acestea?
Trebuia, fără îndoială, să existe un motiv pentru ca alu¬miniul să fie atât de pur. Recent, s-a descoperit în cercurile convenţionale de savanţi că aluminiul poate fi transformat într-un foarte bun conductor. Unul din prietenii mei buni, care lucrează la NASA, mi-a spus că, amestecând mercur cu aluminiu şi alcool, microcanalele devin suficient de mari pentru ca electronii să poată circula prin aluminiu. Această metodă creează, în esenţă, un bun conductor electric chiar la temperatura camerei.
Rinehart m-a avertizat în legătură cu şasiul. A spus că acesta ar putea fi poluat cu mercur. Analize ulterioare au demonstrat că, într-adevăr, şasiul suferise un anumit proces de tratare cu mercur. În prezent, opinia mea este că proce¬sul de tratare era într-o anumită legătură cu rezonatorii de argint, care sunt condensatori electrici şi bobine. Mercurul şi aluminiul creează canale microfine de-a lungul şasiului super conductor şi canalele devin astfel rezonatoare multi¬dimensionale.
Pentru a concluziona, acest receptor este, de fapt, un rezonator multidimensional spaţio-temporal care a reprezentat o parte integrantă importantă a oricărei maşini de călătorit în timp ce a fost folosită în Experimentul Philadelphia sau la Montauk.



Sursa: Autor: Preston B. Nichols , Autor: Peter Moon
Editura: Daksha