www.eBizar.tk

O ANALIZA ŞTIINŢIFICĂ A RADIOSONDEI

(Observaţie: Această analiză nu are pretenţia de a putea fi înţeleasă în totalitate de publicul larg. Ea a fost inclusă însă în această carte pentru cei care au înclinaţii tehnice. Are, de asemenea, rolul de a-mi susţine afirmaţia că guvernul deţine mijloace puternice pentru a influenţa vremea.)
Radiosonda este alcătuită din doi senzori de tipul rezis-tenţelor variabile. Unul înregistrează temperatura, iar celălalt umiditatea.
Senzorul de temperatură este un termistor, a cărui rezistenţă electrică variază invers proporţional cu tempe¬ratura. Senzorul de umiditate este un rezistor electrolitic, a cărui rezistenţă electrică variază direct proporţional cu umiditatea relativă. În cazul celor mai multe radiosonde, senzorul de presiune este de tipul comutator-selector, sen¬sibil la presiune (comutator barometric). În esenţă, emiţă¬torul vede o rezistenţă variabilă, selectată alternativ de comutatorul barometric sau de un comutator secvenţial. Ocazional este selectat un scurtcircuit, denumit mod de lucru referenţial. Toate acestea le putem observa la o ana¬liză superficială a senzorilor. Deşi o primă analiză sumară ar eticheta această descriere ca fiind adevărată, mai există totuşi unele funcţii care au fost trecute sub tăcere, fiind secrete. Senzorul de temperatură este o bară de carbon cu adaos de metale preţioase şi funcţionează similar unei antene pentru funcţia DOR. Realizează, de asemenea, inversia transformării cunoscute sub numele de energie DOR. Acest obiect este ambalat într-un flacon de mici dimensiuni şi trebuie montat cu cleme de fixare pe unul dintre braţele radiosondei. În scopul obţinerii unei valori corecte a temperaturii, este vopsit în alb pentru a reflecta căldura radiantă a soarelui şi se află în exterior, deasupra întregului pachet. Acest amplasament poate fi înţeles din punctul de vedere al ştiinţei convenţionale, dar nu poate fi înţeles din cel al ştiinţelor relativiste.
Senzorul de umiditate este un senzor electrolitic. Nu îi putem înţelege funcţionarea, deoarece un rezistor elec¬trolitic obişnuit îşi modifică rezistenţa invers proporţional cu umiditatea relativă. Acest senzor de umiditate se com¬pune dintr-o grilă de trasee conductive peste care se află un strat cu compoziţie chimică necunoscută şi acţionează ca o antenă pentru orgon în fază. Este, de asemenea, similar detectorilor electrolitici care au fost introduşi pentru detecţia energiilor subtile. Senzorul de umiditate este şi el, la rândul său, ermetic închis într-un mic flacon şi trebuie montat în suportul său de la partea superioară a radioson¬dei, fiind astfel complet acoperit şi protejat de ploaie, per¬miţând însă aerului să circule în jurul lui. Această descriere sumară corespunde întocmai cu informaţiile date publi¬cităţii de către guvern. În noile generaţii de radiosonde, comutatorul barometric este însă înlocuit cu un comutator de scanare antrenat de un mecanism de ceasornic, adăugându-i-se un receptor despre care guvernul susţine că este utilizat ca transponder pentru urmărirea direcţiei de deplasare şi a altitudinii. Această informaţie ar conduce către ideea că baro-comutatorul oferă informaţii referi¬toare la altitudine, care pot fi deduse din presiune, dar depind de un gradient uniform de presiune pe care atmos¬fera noastră nu îl are. Aceste date se conformează şi ele lin¬iei informaţiilor publicate, dar sunt foarte inexacte.
Nu cred că acesta este obiectivul real al comutatorului barometric. De fapt, este sugerat un scop cu totul diferit. Se pare că baro-comutatorul constituie funcţia corelată, care ar fi necesară pentru a sincroniza captarea DOR cu mediul terestru. Este, de asemenea, evident că receptorul sin¬cronizează captarea energiei DOR la mediul terestru. Din acest punct, nu mai înţeleg complet schema senzorilor.
Pe lângă senzori, cealaltă componentă a radiosondei este emiţătorul. Este modulat în impulsuri cronometrice, iar rata de repetare a impulsurilor variază cu rezistenţa prezentată emiţătorului. Există două tipuri de modulaţie de impulsuri. Unul este acela în care modulaţia taie în impulsuri oscilatorul purtătoarei. În cazul celuilalt tip, un impuls de înaltă tensiune realizează alimentarea cu tensi¬unea B+ (B+ semnifică „baterie B”, cu referire la tensiunea de masă a oscilatorului undei purtătoare). Se folosesc două frecvenţe: 400 MHz şi 1680 MHz. Oscilatorul de 400 MHz este compus din linii sinfazice cu tubul de triodă în câmpul liniilor. Oscilatorul de 1680 MHz este de tipul cu cavitate integrală, cu tubul de triodă în interiorul câmpurilor ca¬vităţii.
În emiţătorul de tipul impulsurilor de întrerupere, există două secţiuni: oscilatorul de modulaţie şi oscilatorul de undă purtătoare. Oscilatorul de modulaţie este cel care generează impulsul de întrerupere şi este, de fapt, un oscilator cu triodă, cu o reţea de blocare în circuitul de grilă.
Funcţionarea emiţătorului este simplă. Atunci când oscilatorul funcţionează, tensiunea reziduală de grilă la bornele capacitorului (C) creşte progresiv, iar când atinge tensiunea de blocare, oscilatorul se întrerupe. În acest moment, C se descarcă progresiv, până ce tensiunea de grilă este refăcută. Pe măsură ce tensiunea la bornele lui C creşte sau scade, oscilatorul porneşte sau se opreşte, mo¬dulând astfel căderea de tensiune pe Rp, care este scurtcir¬cuitată. Valorile lui C, Rg, Rext şi Rref determină rata de repetare a impulsurilor pe Rp. Semnalul pulsator şi potenţialele sale sunt cuplate capacitiv la oscilatorul de purtătoare.
Aceasta este explicaţia uzuală, dar să luăm în conside¬rare activitatea relativistă. Când tubul este blocat, semnalul de ordin înalt se acumulează în interiorul tubului similar sarcinii electrice pe un capacitor. Cu cât blocajul este mai lung, cu atât se acumulează mai mult semnal relativist în interiorul tubului. Când tubul începe să oscileze, el bas¬culează între saturaţie şi blocare şi se petrec două fenomene. Mai întâi, sarcina relativistă acumulată este expulzată în mod forţat. În al doilea rând, bascularea oscilaţiei între saturare şi blocare are ca efect amplificarea componentelor de ordin înalt prin activitate „0”. Rezultatul este că semnalul este amplificat şi eliminat în impulsuri. Din acest punct, semnalul de modulaţie este cuplat capaci¬tiv cu grila oscilatorului de undă purtătoare, unde impulsul opreşte oscilaţia.
Atunci când examinăm oscilatorul de undă purtătoare, circuitul este unul standard. Modul în care a fost el opti¬mizat are probabil o legătură cu reamplasarea tubului în câmpul reţelei rezonante şi cu construcţia generală a tubu¬lui. Funcţionarea de ordin înalţ a oscilatorului de purtă¬toare este similară celei a oscilatorului de modulaţie. Când tubul trece de la faza de saturaţie la cea de blocare, punc¬tul 0 al vacuumului este distrus. Aceasta are ca rezultat o amplificare relativistă, precum şi evacuarea forţată a între¬gului semnal stocat în tub către ieşire şi către antenă.
Ieşirea în scurtcircuit a oscilatorului de modulaţie, care are un potenţial în impulsuri (scalar) de circa 7 MHz este cuplată la grila oscilatorului de undă purtătoare şi pen¬dulează în jurul punctului Q , emiţând rafale de semnale relativiste ce duplică îndeaproape semnalul de intrare de la senzori.
Emiţătorul foloseşte un modulator de impulsuri cu linie de întârziere, echipat cu un tub tiratron, reactor de încărcare, diodă de blocare, reţea de formare de impulsuri şi transformator de impulsuri care generează impulsuri cu valoarea de 1400 V ce acţionează oscilatorul undei purtă¬toare. Tiratronul este închis de ieşirea aceluiaşi oscilator de modulaţie ca şi toate celelalte piese. Oscilatorul de modu¬laţie încarcă semnalul relativist în linia de întârziere prin intermediul tiratronului care este decuplat, dar are încă amplificarea de punct „0”. Când tiratronul se activează, întreg conţinutul reţelei formatoare de impulsuri este încărcat în tubul oscilatorului de purtătoare în momentul intrării unui puls de 1400 V care „rupe” vacuumul şi are ca rezultat un nivel înalt de „amplificare relativistă” prin acti¬vitatea obişnuită de punct „0”.
Întregul ansamblu este pus în funcţiune de un pachet de baterii cu durata de funcţionare de aproximativ trei ore.


Sursa: Autor: Preston B. Nichols , Autor: Peter Moon
Editura: Daksha