www.eBizar.tk

SCAUNUL MONTAUK

În anii '50, corporaţia ITT dezvoltase foarte mult tehnologia senzorilor, încât aceasta putea permite cu uşurinţă afişarea pe un monitor a tot ceea ce o persoană gândea. La modul esenţial vorbind, aceasta era o maşină pentru „citit” mintea, care opera pe principiul preluării funcţiilor de natură electromagnetică ale fiinţei umane şi traducerea lor într-o formă inteligibilă. Era un mecanism aparent simplu, ce consta dintr-un scaun pe care se aşeza o persoană. Bobinele care serveau drept senzori erau plasate în jurul scaunului. Mai existau trei receptoare, şase canale şi un computer Cray 1 care urma să afişeze pe un monitor care erau gândurile acelei persoane.
Modul în care a fost concepută această tehnologie este încă un mister. S-a sugerat că cercetările au fost sprijinite de Sirieni, o rasă extraterestră care provine din sistemul solar numit Sirius. Această teorie susţine că extratereştrii au oferit ideile de bază, iar oamenii au continuat din acel punct.
Astfel, au fost aranjate trei seturi de bobine într-o piramidă care cuprindea scaunul respectiv. Mai exista o bobină în zona de vârf a piramidei, care era legată în para¬lel cu bobinele de la baza ei. Persoana era aşezată în interiorul câmpului format de bobine. Cele trei seturi de bobine erau conectate la trei receptoare radio diferite (Hammerland Super ProP 600's) şi la şase ieşiri. Un detec¬tor de lungime de bandă independent, care avea un sistem de referinţă variabil, furniza şase ieşiri de la cele trei recep¬toare. Trei dintre ele erau pe partea lungimii de bandă dedesubtul undei purtătoare, iar celelalte trei se aflau pe partea lungimii de bandă deasupra undei purtătoare. Acest dispozitiv ridică însă o întrebare foarte importantă. Dacă respectivul ansamblu electronic „citea” gândurile, ce utiliza unda purtătoare pentru a realiza aceasta?
Cu ajutorul unui oscilator, detectorii din receptoare erau capabili să fixeze pe loc un semnal eteric care era pre¬luat iniţial de bobine. Nu exista, de fapt, o undă purtătoare aşa cum în mod normal o cunoaştem noi. Detectorii se fixau asupra vârfului de semnal care era iniţial preluat de bobinele din cele trei seturi de frecvenţe pe care erau acor¬date receptoarele.
În această fază, echipa de cercetare a reuşit să detecteze semnale care reprezentau funcţii comparabile cu cele ale minţii umane. Semnale solide care semănau cu gândurile unei persoane proveneau, de fapt, din recep¬toare. Acest dispozitiv citea aura umană, care este un cuvânt cu care mediumii şi metafizicienii obişnuiesc să descrie câmpul electromagnetic ce înconjoară corpul uman. În acelaşi mod în care vorbirea umană este propa¬gată prin unde radio, acest dispozitiv propaga gândurile (care teoretic se manifestă în aură).
Cele şase canale de ieşire de la receptoare erau conec¬tate la un convertor digital (transformând semnalul în lim¬baj de calculator) şi apoi erau interconectate la un calcula¬tor. Un computer Cray 1 era folosit pentru decodificarea semnalului interceptat de receptoare. După multe cercetări s-a ajuns în situaţia în care computerul putea lista chiar un întreg dialog mental. Acesta era „dialogul” curent al subiectului care gândea.
După şi mai multe eforturi, s-a ajuns la performanţa în care subiectul vizualiza ceva şi pe monitorul calculatorului apărea o imagine. Îmbunătăţirile tehnologiei au făcut posi¬bilă reprezentarea în 3D a aspectelor auditive/vizuale (ale gândurilor subiectului), ce apăreau pe monitorul calcula¬torului şi puteau astfel să fie listate.
Când cei de la Montauk au aflat despre acest dispozitiv performant de citire, li s-a părut cu adevărat o realizare excepţională. Doreau să transforme dispozitivul de citire într-un transmiţător. Astfel, se puteau elimina riscurile în cazul oamenilor care efectuau experimente de invizibilitate sau de călătorii în timp. Teoria era că o persoană aflată pe scaun transmitea echipajului (precum în Experimentul Philadelphia) o realitate alternativă. Când nava devenea invizibilă, echipajul era atunci în sincronizare cu realitatea alternativă şi astfel membrii lui nu ajungeau să fie dezorien¬taţi şi rătăciţi în timp şi spaţiu.
În această etapă, s-a procurat un scaun la care ne vom referi acum ca fiind faimosul „Scaun Montauk”. Acest scaun a fost conectat la instalaţiile de bobine construite la ITT. Calculatorul Cray 1, care era folosit pentru decodifi¬carea transmisiilor ce erau generate de persoana care se afla pe scaun, era interconectat cu un computer IBM 360. Acesta se afla, la rândul său, în legătură cu transmiţătorul Montauk.
Computerul IBM 360 era necesar pentru a controla modulaţia transmiţătorului, astfel ca acesta să poată schim¬ba brusc frecvenţele de-a lungul întregii lungimi de bandă.
Îmi amintesc că în această etapă Al Bielek a preluat un rol cheie în cadrul „Proiectului Montauk”. Al este unul din autorii cărţii „Experimentul Philadelphia şi alte Conspiraţii OZN”. El îşi aminteşte de implicarea sa în „Proiectul Rainbow”. Iniţial fusese adus la proiect pentru a explica ce se petrecea din punct de vedere metafizic o dată cu uti¬lizarea transmiţătorului asupra fiinţelor umane. El nu fu¬sese ales doar pentru că avea experienţă în inginerie, ci mai ales pentru că era dotat cu o anumită sensibilitate mediu¬mică având, de asemenea, vaste cunoştinţe pe teme ezo¬terice. Acum devenise treaba lui Al de a interconecta com¬puterul Cray 1 cu IBM 360. Computerul Cray 1 furniza tone de informaţii. Ei nu ştiau ce să facă cu ele şi aveau nevoie de o persoană expertă în metafizică pentru a le prelucra în mod corect. Trebuia ca ei să convertească datele furnizate de computerul Cray 1, pentru a se sincroniza cu modulaţia de impulsuri dorită de calculator. IBM 360 realiza această funcţie şi era utilizat ca traducător şi bancă de date pentru ceea ce genera computerul Cray 1.
Transmiţătorul avea un computer de modulaţie care era ali-mentat digital pe codul tipic de 32 octeţi pe care IBM 360 îl producea. Computerul de modulaţie şi transmiţătorul erau, de asemenea, sincronizate corespunzător. IBM 360 „spunea” calculatorului de modulaţie cum să moduleze transmiţătorul. Aveam acum un sistem în care se puteau introduce date în codul tipic de 32 octeţi, iar apoi trans¬miţătorul emitea, la rândul lui, ceva precis. Persoana din scaun trimitea diferite semnale receptoarelor care trans¬miteau informaţiile către computerul Cray 1, care „spunea” ce gândea subiectul. Aceste informaţii transmise de Cray 1 urmau să fie preluate şi transformate pentru ca IBM 360 să recodifice forma-gând iniţial transmisă. A durat în jur de un an pentru a interconecta cu succes calculatoarele.
Eu am fost cooptat la proiect în această fază pentru a lucra cu frecvenţele radio şi cu transmiţătorul. Deşi se reuşise într-o oarecare măsură să se conecteze între ele cal¬culatoarele, mai existau încă mari probleme cu feed-back¬ul de la transmiţător la scaun. Soluţia în acest caz era mutarea scaunului la centrul ITT din Southampton, Long Island. Pe scaun, la Southampton se afla un medium care se raporta prin calculator la transmiţătorul de la Montauk (fiind un releu via calculator spre transmiţător).
Mediumul emitea gânduri, iar Cray 1 le decodifica. Informaţia obţinută era astfel trimisă printr-o conexiune radio de 32 octeţi la Montauk, unde era preluată de com¬puterul IBM 360. Apoi, IBM 360 emitea informaţia prin transmiţător şi astfel se putea construi la Montauk o formă-gând din ceea ce mediumul gândea la Southampton. În esenţă, dispozitivul era un amplificator mental. A mai tre¬cut încă un an de cercetări până să se reuşească obţinerea unui semnal inteligibil (bazat pe ceea ce mediumul gândea la Southampton) care era trimis la Montauk şi apoi era emis prin transmiţător. Primul lor obiectiv era să obţină o percepţie fidelă a gândurilor (ce proveneau de la persoana aşezată pe scaun) prin transmiţătorul Montauk şi apoi emisia acestor gânduri prin intermediul antenei. În afară de Duncan mai erau şi alţi mediumi. Aceştia ajutau la îmbunătăţirea programelor pe calculator. În cele din urmă, redarea formelor-gând devenise clară. Mediumul din Southampton se putea concentra asupra unui anumit lucru, iar transmiţătorul de la Montauk transmitea foarte clar reprezentarea a ceea ce mediumul gândea.
Aceasta a fost prima fază în care transmiţătorul de la Montauk lucra cu o înaltă fidelitate de redare a gândurilor.
Pe la începutul anului '75, îmi amintesc că au descoperit o altă problemă. Dacă apărea vreo discontinui¬tate în curgerea timpului, practic totul se năruia. Cu alte cuvinte, dacă mediumul de pe scaun proiecta o realitate (în termeni temporali, în acest caz) care nu avea de-a face cu realitatea noastră (cum ar fi, de exemplu, curgerea tim¬pului în realitatea noastră), el provoca astfel întreruperea conexiunii dintre Southampton şi Montauk. Orice discon¬tinuitate în continuumul spaţio-temporal dintre cele două oraşe cauza întreruperea transmisiei formei-gând. Pentru a înţelege o discontinuitate a timpului, imaginaţi-vă timpul precum o pulsaţie sau un flux continuu. Pulsaţia de bază a timpului interacţionează şi îşi schimbă forma în conformi¬tate cu alte fluxuri energetice sau fenomene. Când aceste pulsaţii centrale care compun timpul sunt perturbate (datorită unei modificări în realitate sau datorită altor fenomene), direcţia, viteza sau curgerea timpului sunt şi ele modificate. Acest proces este cunoscut ca fiind o discon-tinuitate a timpului. Teoretic, aceste discontinuităţi apar din când în când dar, din moment ce noi suntem centraţi în realitatea noastră, nu observăm cu adevărat o disconti¬nuitate temporală. Fenomenul deja vu ar putea fi un bun exemplu al unei astfel de discontinuităţi în structura tim¬pului.
Având scaunul la Southampton, experimentele de con¬trol al minţii nu funcţionau întotdeauna. Aceste dis¬funcţionalităţi erau atribuite discontinuităţilor din struc¬tura timpului. Se mai ştia că, în cazul în care transmiţătorul era alimentat cu o mare cantitate de energie electrică în timpul unei discontinuităţi a timpului, efectele puteau fi dezastruoase.
Acum devenise imperativ necesară reinstalarea scaunului la Montauk. Mai întâi au ecranat foarte bine scaunul, astfel încât câmpul electromagnetic de la Montauk să nu-l afecteze. Dar teoria nu a funcţionat şi au hotărât să pună scaunul într-o zonă moartă din punct de vedere electromagnetic. Au ales cea mai bună zonă disponibilă care corespundea necesităţilor, dar nici această tentativă nu a fost încununată de succes.
Experimentele au continuat până la jumătatea lui '75, dar au întâmpinat dificultăţi până când au consultat pro¬totipul original după care fusese realizat scaunul (care se presupune că a fost inventat de Sirieni). Acest dispozitiv nu era identic cu cel creat de ITT. Avea un mod diferit de construcţie a bobinelor şi în interiorul scaunului bobinele erau conectate la receptoare din cristal. Acestea erau chiar cristale şi nu dispozitive electronice obişnuite. După analizarea prototipului, au fost realizate licitaţii secrete pentru construcţia unui nou scaun, în urma cărora corpo-raţia RCA a ieşit învingătoare. Nikola Tesla proiectase receptoare pentru RCA în anii '30. Activitatea sa din acea perioadă a fost realizată sub numele de „N. Terbo”, care se era, de fapt, numele de fată al mamei sale. Receptoarele Tesla aveau bobine de o structură foarte specială. Erau bobine radio normale, dar erau aranjate în tipare neobişnuite de cuplare. Construcţia scaunului Montauk a fost, de asemenea, îmbunătăţită prin folosirea bobinelor Helmholtz. Acestea erau plasate în jurul scaunului şi serveau drept bobine de preluare a semnalului. În elec¬tronica clasică, bobinele Helmholtz se compun din două seturi de bobine. Ele posedă o proprietate unică, aceea de a se putea sincroniza pentru a crea un câmp constant de energie în interiorul bobinelor. Au fost folosite trei seturi de bobine (X, Y şi Z), pe care le-au sincronizat astfel ca, în vreme ce în interiorul bobinelor putea fi menţinută o energie constantă, în exterior nu se producea absolut nici un efect. Structura bobinei din receptoare, proiectată de Tesla, era ideală pentru „Proiectul Montauk”. Nu doar scaunul era plasat într-o structură de bobine, dar chiar şi receptoarele. Această dispunere ecrana perfect câmpul energetic.
Trebuie acordată atenţie faptului că structura bobinelor de la receptoarele Tesla mai este cunoscută sub numele de structură de bobine Delta T sau Delta Timp. Proprietatea de ecranare a unui câmp energetic de către aceste bobine reprezintă o parte din ceea ce a permis crearea „efectului de recipient” în jurul navei USS Eldridge din Experimentul Philadelphia. Bobinele Delta T preluau, de fapt, trei axe de semnal temporal. Fiind mult mai potri¬vite proiectului, ei au renunţat la conexiunea prin microunde, care se defecta în timpul unei schimbări de realitate.
Pentru a face scaunul Montauk să funcţioneze fără interferenţe, trebuia ca ei să reproducă funcţiile recep¬toarelor de cristal din tehnologia „Siriană”. Structura bobinelor din receptoarele prototip era structură de bobină Delta T. Receptorul avea, de asemenea, funcţia Delta T, dar antena nu. Tehnologia creată de ITT avea funcţia Delta T la antenă, dar nu la receptoare. Versiunea RCA utiliza bobine standard de tipul Helmholtz pentru preluarea semnalului care putea realiza conversia Delta T în receptoare. Ei aveau acelaşi sistem de detectare şi de fixare a oscilaţiilor pe care ITT îl folosise cu computerul Cray 1.
În această fază, buna desfăşurare a proiectului depin¬dea doar de bobine. În exteriorul structurii bobinelor nu exista senzitivitate. Puteau aşeza scaunul în spaţiul nefolosit ce se afla între antena de transmisie de pe clădirea transmiţătorului şi antena magnetică de transmisie aflată la sub¬sol. Aceasta din urmă se afla în baza subterană a clădirii transmiţătorului, care deja fusese bine ecranată. În urmă¬toarea cameră ei aveau trei receptoare special proiectate şi, de asemenea, alte echipamente folosite pentru a sincroniza toate oscilatoarele locale cu semnalul, în mod asemănător cu sistemul ITT.
Acum antena, transmiţătorul şi scaunul erau în acelaşi plan temporal. Computerele erau în propriul lor plan tem¬poral. Nu conta că scaunul se afla la subsol, iar compu¬terele Cray 1 şi IBM 360 în cealaltă clădire (ele trimiteau răspuns înapoi în clădirea transmiţătorului). Când totul este „digitalizat”, persoana care este implicată nu se mai află în timp real; este creat astfel un „timp fals”. Computerele puteau fi localizate oriunde. Clădirea com¬puterelor a fost proiectată pentru găzduirea acestora. Ea ecrana computerele de câmpul electromagnetic şi de ener¬gia provenind de la antenă pentru a nu fi distruse. Centrul de operaţiuni era ecranat total cu ciment şi oţel.
În final, ei au creat a doua şi ultima generaţie de scaun Montauk, ce avea acelaşi rol ca şi primul. Aducea aceleaşi şase canale de informaţie la calculator, dar mai avea un avantaj în plus: era imun la semnalul antenei. Acum, sem¬nalul de la antenă nu avea feed-back pentru a cauza inter¬ferenţe. Deci totul era pregătit. Au mai trecut aproximativ 6 luni până spre sfârşitul anului '75 - începutul lui '76, în care au fost efectuate diferite teste pentru potrivirea, ajustarea şi sincronizarea echipamentului, astfel încât totul să funcţioneze la parametri optimi.
În final au reuşit să pună în funcţiune transmiţătorul, lucru de-a dreptul uluitor. Ceea ce s-a realizat după aceea, a depăşit orice aşteptări.


Sursa: Autor: Preston B. Nichols , Autor: Peter Moon
Editura: Daksha