www.eBizar.tk

În 1971 am început să lucrez la compania BJM, care era o companie bine cunoscută în Long Island. De-a lungul timpului am obţinut calificarea de inginer electronist şi apoi am devenit specialist în fenomene electromagnetice. Pe atunci nu auzisem încă de Experimentul Philadelphia şi nici de proiectele care erau conexe cu acesta.
Deşi nu eram extraordinar de interesat de aspectele paranormale la acea vreme, am obţinut aprobarea de a stu­dia telepatia şi de a determina dacă aceasta există sau nu. Am căutat să dovedesc că nu există, dar am fost surprins să descopăr contrariul.
Am început cercetările şi am descoperit faptul că trans­misiile telepatice operează pe principii uimitor de similare cu cele ale undelor radio. Astfel, am descoperit o undă care putea fi numită „undă telepatică”. În unele privinţe, această undă se comportă precum o undă radio. Aşadar, am urmărit să obţin toate caracteristicile acestei „unde telepa­tice”, studiind lungimea ei de undă şi alte aspecte corelate. Astfel am ajuns la concluzia că, în vreme ce o undă telepa­tică se comportă precum o undă radio, ea nu este, de fapt, o undă radio. Deşi se propagă în mod similar undelor elec­tromagnetice şi deţine proprietăţi asemănătoare, nu toate trăsăturile undelor telepatice se încadrau în caracteristicile normale ale unei unde radio.
Toate acestea mi se păreau deosebit de interesante. Descoperisem o funcţie electromagnetică cu totul nouă, despre care nu existau referinţe în nici o carte de speciali­tate. Doream să aflu tot ce se putea şi am studiat toate acti­vităţile care foloseau acest tip de funcţie. Interesul meu în metafizică fusese astfel trezit.
Am continuat cercetările în timpul liber şi am colabo­rat cu diferiţi mediumi pentru a testa şi monitoriza vari­atele lor reacţii. În 1974 am observat un fenomen straniu, care era comun tuturor mediumilor cu care lucram. În fiecare zi, la aceeaşi oră, minţile lor erau bruiate. Aparent, în acel interval de timp, ei nu mai puteau gândi. Suspectând faptul că interferenţa era cauzată de un semnal electronic foarte puternic, mi-am folosit echipamentul radio şi l-am acordat cu ceea ce venea pe calea undelor în momentele când mediumii erau blocaţi. De fiecare dată când apărea în eter un ciclu de 410-420 MHz, ei deveneau ca paralizaţi. Când ciclul se oprea, mediumii îşi puteau reîncepe activitatea după alte 20 de minute. Era clar că acest semnal limita capacităţile lor.
Am hotărât să depistez locul de provenienţă al sem­nalului. Am instalat o antenă improvizată pe capota maşinii, am luat un receptor VHF şi l-am programat pentru căutarea sursei. Astfel am ajuns la Montauk Point. Am descoperit că semnalul provenea de la o antenă radar de culoare roşu cu alb, aflată pe teritoriul bazei militare a Forţelor Aeriene.
La început am crezut că acest semnal era generat acci­dental. Am cercetat zona şi am descoperit că baza era încă operaţională. Din păcate, era foarte bine păzită, iar paznicii nu mi-au oferit informaţii folositoare. Mi-au spus doar că radarul era pentru un proiect realizat de către FAA. Nu puteam insista mai mult, dar ceea ce au spus ei era un non­sens. Antena, de fapt, era un sistem radar de apărare uti­lizat în cel de-al doilea război mondial, cunoscut sub numele „Sage”. Era de-a dreptul o antichitate şi nu găseam nici un motiv plauzibil pentru care FAA ar fi avut nevoie de un asemenea sistem învechit. Nu i-am crezut, dar eram intrigat. Din păcate ajunsesem într-un punct mort.
Împreună cu echipa mea de mediumi am continuat cercetările, dar nu ajunsesem nicăieri cu investigaţia despre antena de la Montauk până în 1984, când m-a sunat un prieten. Mi-a spus că locul este acum abandonat şi că ar trebui să merg să verific. Când am ajuns acolo, am găsit moloz împrăştiat peste tot. Am văzut un stingător de foc printre multe hârtii aruncate haotic. Poarta era deschisă, la fel uşile şi geamurile clădirii. Nu acela era modul în care armata renunţă la o bază.
M-am plimbat prin zonă. Echipamentul de mare voltaj a fost primul lucru care mi-a captat atenţia. Am devenit dintr-o dată foarte interesat, căci acela reprezenta deliciul oricărui inginer radio. Colecţionez echipamente radio şi voiam să-l cumpăr. Mă gândeam că va fi ieftin, dacă făceam demersurile necesare prin Surplus Disposal Agency din Michigan.
După examinarea echipamentului am contactat agenţia şi am discutat cu o doamnă amabilă. I-am spus ce doream, iar ea m-a asigurat că se va interesa despre aceas­ta. Echipamentul părea a fi abandonat şi arăta precum un material de reciclare. Dacă într-adevăr era aşa, atunci aş fi reuşit să obţin ce doream. Nu am primit nici un răspuns, aşa că am sunat din nou, trei săptămâni mai târziu. Mi s-a spus că agenţia nu reuşise să descopere proprietarul acelui echipament. Atât armata, cât şi GSA (General Service Administration - Serviciul General de Admnistraţie) susţineau că nu ştiu nimic despre acest subiect. Din fericire, agenţia mi-a comunicat că vor continua căutările. După încă o săptămână sau două, am sunat din nou. Aceeaşi doamnă mi-a spus că mă va pune în legătură cu un anume John Smith (nume fictiv), care se afla la o bază militară maritimă din Bayonne, New Jersey.
„Vorbiţi cu el şi vă va ajuta”, mi-a spus. „Întotdeauna dorim să ne satisfacem clienţii.”
M-am întâlnit cu John Smith, căci nu a dorit să dis­cutăm nimic la telefon. Mi-a spus că, în mod oficial, nimeni nu admitea că ar deţine echipamentul. Din punctul lor de vedere echipamentul era abandonat, iar eu puteam să merg acolo să iau tot ce doream. Mi-a dat un act care părea a fi oficial şi mi-a spus să-l arăt oricui mi-ar fi pus întrebări despre prezenţa mea în zonă. Nu era însă un document ofi­cial şi nici nu fusese înregistrat undeva, dar m-a asigurat că va ţine poliţia la distanţă. De asemenea, m-a recomandat administratorului de la baza Forţelor Aeriene din Montauk care urma să îmi prezinte zona.

Sursa: Autor: Preston B. Nichols , Autor: Peter Moon
Editura: Daksha